(egoZaur)
de Sorin-Mihai Grad
Citesc într-o revistă o recenzie a unei cărți. Numele de pe coperta acesteia nu-mi spunea nimic, iar citatele din ea incluse în cronică mă conving că nu e cazul să-mi fac griji în această privință. Articolul pare că analizează în amănunțime conținutul volumului, cu trimiteri spre alți autori, idei și concepte, dar ceva din tonul lui îmi întărește impresia că nici criticului nu i-a spus această carte prea multe. Undeva dau de o frază aparent laudatorie care îmi confirmă părerea, fiind practic goală de orice urmă de conținut. Nu te muncești să scrii așa ceva despre o carte când ești convins că nu ți-ai irosit niște ore din viață citind-o.
Întâmplător îl cunosc pe recenzent și avem ceva de discutat, fără legătură cu acea cronică. Profit totuși de prilej și-l chestionez în privința ei. Omul se amuză și râde. Nu vrea să recunoască nimic, pare însă amuzat la culme. Continui să-l pistonez. Ipoteza mea e că a fost nevoit să scrie despre acea carte ca urmare a unei obligații [despre a cărei natură nu fac nici o speculație, deși sunt destul de tentat] care nu i-a permis s-o tranșeze, așa cum ar fi fost normal la cum îl știu.
Nu admite nimic, deși îl asigur că nu înregistrez discuția. Aș putea dezvolta câteva fire pornind de aici, dar las altora plăcerea. Peste câteva zile dau într-un alt loc de pe internet de fraza goală din cronică însoțită adresa recenziei complete și de mulțumiri călduroase pentru aceasta. Mă întreb dacă vreuna dintre analizele critice ale cărților mele îmi ascunde vreo farsă similară. Însă în loc să le recitesc îmi spun că nu-s chiar proști cei care afirmă că nu există publicitate negativă.