de Gabi Gabrinov
Tocmai cădea prima zăpadă din anul acela. Era teribil de frig pentru un început de decembrie sec, noduros, molcom, atât de frig încât îmi era greu să mă încălzesc şi în casă, darămite afară. Şi totuşi, am simţit nevoia de o plimbare mai lungă. Lumina zilei scurte cădea pieziş pe pervazul meu, ca o apăsare grea menită să răscolească amintiri care, atunci când nu pot să doarmă, amorţite în permanenţă de tainele pe care vrei să le ascunzi de tine, te iau de mână şi te târăsc la o plimbare mai lungă.
Fulgii fini şi rari se aşezau cu graţie peste urmele frunzelor ruginite, căzute nu demult, parcă simţindu-se nepoftiţi. Îmbrăcasem paltonul greu de brocart, negru, abia scos din debaraua cu haine de iarnă, şi îmi pusesem în jurul gâtului un fular din tricot, lat, de culoarea mierii. Nu aveam idee unde voiam să mă duc, aşa că am pornit aiurea pe străzi, mi-am aprins o ţigară şi am luat-o pe lângă şcoala gimnazială din spatele clădirii în care locuiam, pe aleea care ducea către judecătorie. Sus, jos şi înăuntru, oriunde mă uitam, nu vedeam decât moarte şi descompunere, copaci cu scoarţa scorojită, frunze veştejite, care putreziseră, formând o alee cenuşie, alunecoasă, iarba rară, îngălbenită şi uscată, niciun trecător care să-şi plimbe câinele, nicio pasăre agăţată de vreo creangă. La fel era şi în mine, numai cenuşiu, putregai şi întuneric. În mine răsunau ecourile unei suferinţe care urlase în chinurile facerii vreme de ani de zile, iar urechile mele fuseseră încuiate. Ce născuse suferinţa aceea, aveam să aflu mult mai târziu: născuse moarte. Moartea mea ca om, ca spirit, moartea a tot ceea ce am iubit vreodată.
Îmi plăcea să mă plimb, nu numai prin oraş, dar mai ales pe potecile nesfârşite ale sufletului meu. Pimbarea era ca o fugă binecuvântată, o rătăcire asumată, o privire pe care o întorceam de la oglinda a cărei reflexie mă privea totdeauna acuzator, ca pe un criminal. Plimbânu-mă, mai ales înăuntru, găseam lucruri cu mult mai interesante decât vedeam afară, în lumea fizică. Eram liber să colind coclauri, mormane cu vârf de gânduri nesortate, poteci pietruite cu toate fricile pământului, găseam clădiri dărăpănate, numai bune de explorat, cu camere pline cu dulapuri în care erau sortate fişierele tuturor analizelor existenţiale pe care le trăsesem de-a lungul vremii, mergeam cu capul în jos, cu tălpile lipite de cerul de sticlă ce strălucea amar, întotdeauna imaginar, mă bălăceam în fântânile adânci de minciuni pe care mi le spuneam mie însămi, mă delectam în grădinile pline de uscăciuni, ale căror alei erau pavate cu cioburile visurilor sparte, care îmi fuseseră spulberate pe rând sau toate deodată, mă pierdeam adesea în pâlcuri grase de nu-mai-înţeleg-nimic, mă priveam în oglinzile de regrete care-mi întorceau toate feţele mele plânse, şi puteam să fac toate astea fără să mă vadă şi să mă judece nimeni. Acesta era dezavantajul, deghizat în avantaj, de a nu fi cunoscut de nimeni. Singurătatea era o boală pentru mine, şi totodată, cea mai mare libertate. Faptul că o iubeam şi o preţuiam venea în contradictoriu cu visul de a ieşi din anonimat şi de a mă afirma ca scriitor.
Fusese o vreme în viaţa mea când iubisem scrisul ca pe o sfântă cruce. Crezusem cu inocenţa unui copil care nu ştie încă să vorbească că acesta trebuie să fie drumul meu în viaţă, destinul meu, menirea mea pe pământ. Atât de inocent şi de naiv fusesem, încât crezusem la un moment dat că fiecare om trebuie să aibă o menire, un scop, că fiecare dintre noi trebuie să ne aducem aportul în circuitul universului. Mai târziu, când am înţeles că lucrurile nu stau de fapt aşa, am priceput şi de ce scrisul mă părăsise. Mă luasem prea în serios, dar ce să fi ştiut atunci? Eram doar un copil. Un copil sunt şi acum, chiar dacă umblu în trupul unui adult. Încă mai am momente în care mi se umple inima de speranţă, în care mi se face dor să cred în legea schimbului echilvalent şi mă trezesc sperând că ceea ce am pierdut se va întoarce cândva la mine, sub o formă sau alta. Amuzant cum noi, oamenii, în mediocritatea noastră, suntem veşnic flămânzi după propriile slăbiciuni. Ne place să ne înfruptăm întotdeauna din cele mai sfrijite, hidoase şi mărunte dorinţe ale noastre, atât de străvezii şi de lipsite de sens încât devin, conservate în timp, iluzii care nici măcar nu ţin de foame.
Obişnuisem să scriu foarte, foarte mult, mai ales în perioada liceului. Toate ideile pe care le visam noaptea ajungeau ziua următoare pe foi. Scriam cu atâta fervoare încât nu mă oboseam să caut aprecieri, nu mă opream să citesc măcar, ca să-mi dau seama dacă ce fac e bine sau nu, dacă scriu corect, dacă povestea are sens, dacă merită efortul. Dacă… Obsesia mea era să redau o imagine cu un impact cât mai puternic, să construiesc din litere o lume care să dăinuie, deşi până şi clădirile din ciment se mai dărâmă câteodată. Aveam atâta încredere în puterea mea, încât ajunsesem să mă izolez de lume, de familie, de cunoscuţi, de realitatea din care mă aprovizionam numai cu durere şi din care mă inspiram rareori, pentru că nu găseam mai nimic bun în ea, şi mă afundasem atât de mult în poveşti, mă ataşasem atât de mult de personajele mele încât atunci când păşeam pe stradă, aveam impresia că ele păşesc odată cu mine, că îmi dublează paşii, că îmi îngroaşă umbra. Atât de vii erau pentru mine. Îmi iubeam lumile, nu pentru că eu le creasem, ci pentru că nu mai crease nimeni altele identice. Eram atât de îndrăgostit de ceea ce ţeseau degetele mele, încât mi s-a strecurat cumva în minte ideea că poate chiar aş fi bun la scris, că poate destinul meu era să ajung scriitor.
Ce glumă bună, mi-am zis, pufnind în gând pe când m-am aşezat pe o bancă de lemn putred şi mi-am aprins o altă ţigară, privind spre stradă la desfăşurarea traficului. Un adolescent naiv care îndrăzneşte să creadă că nu s-a născut degeaba. Eram atât de fericit, îmi amintesc, mă simţeam atât de împlinit, de parcă găsisem mai mult decât un scop pentru a trăi, de parcă găsisem fântâna tinereţii sau elixirul iubirii veşnice. Crescusem auzind în fiecare zi cum nu eram bun de nimic şi cum făceam umbră pământului degeaba, astfel că atunci când mi-am dat seama ce lucruri frumoase pot să iasă din mâinile mele, toată ura acelor cuvinte, ură care îmi căptuşea oasele şi care îmi înfunda arterele, s-a dizolvat într-o secundă, a dispărut, a rămas fără putere. Cuvintele odioase nu mai aveau putere asupra mea. Răutăţile celorlalţi nu mă mai deranjau. Trădările, minciunile, nedreptăţile, toate mă lăsau rece. Eu aveam puterea, iar puterea mea putea deveni la nevoie scut sau sabie. Mă simţeam invincibil. Îmi imaginam aşa un viitor măreţ, în care chiar aş fi devenit scriitor, aş fi publicat mai multe cărţi, aş fi colindat toată ţara prezentându-mi cărţile cititorilor înfocaţi. Aş fi fost aşa de fericit, cum n-am meritat niciodată să fiu.
Îmi plăcea să-mi imaginez viaţa ca pe un dans. Aş îndrăzni să spun „ca pe un dans cu moartea”, dacă n-ar suna prea clişeic. Fiecare dintre noi dansează dansul ăsta, toţi cu aceeaşi moarte, în acelaşi timp. Muzica se schimbă în funcţie de circumstanţe, uneori valsăm liniştit şi conversăm şoptit cu moartea, îi vindem baliverne, minciuni pe care noi chiar le luăm drept adevăr. Alteori, dansul se transformă într-un tango zbuciumat, iar la fiecare piruetă, moartea ne mai fură câte ceva, ne dezbracă pe rând de câte o piesă vestimentară: astăzi perlele, mâine şalul de mătase, poimâine pantofii… Altădată, dansul devine o sârbă în doi, săltăreaţă, de voie bună, şi nouă ne place, şi morţii îi place, problema e că nu ne uităm niciodată în jos, ca să vedem pe cadavrele cui dansăm noi sârba. Dacă ne-am uita, ne-am vedea tot pe noi, ori cel puţin o reflexie a noastră, dintr-un viitor nu foarte îndepărtat. Dansul e o entitate vie, se schimbă, se transformă, iar la un moment dat, atunci când simţim că ne ard plămânii şi ne doare splina, dansul se opreşte. Oamenii care sunt într-adevăr înzestraţi, sunt aceia care reuşesc să n-o lase pe moarte să le ia nimic în timpul dansului. Unii dintre noi pierdem câte ceva în mod voluntar, ne azvârlim noi singuri pantofii atunci când simţim că ne ard tălpile. Ceilalţi, realizăm trecător că moartea încearcă să ne şterpelească brăţara de aur de pe mână ori agrafa cu pietre colorate prinsă în păr ori cravata în dungi cu ac argintiu, şi, nevrând s-o lăsăm, încercăm să ţinem cu dinţii de lucrul nostru, luptăm totuşi pentru a-l păstra, deşi în final, moartea tot îl ia. Aşa cum ne ia şi pe noi până la urmă.
Acest dans zbuciumat se numeşte viaţă, iar în fiecare zi care se scurge, noi, oamenii, muritorii de rând, mai pierdem câte ceva mai mult sau mai puţin important. Acum, din punctul meu de vedere, oamenii se împart în două categorii: sunt cei care nu realizează nici măcar că trăiesc, nu îşi conştientizează nici propriul sine şi nici parcursul prin lume, astfel că îşi iau propriile existenţe de-a gata şi trăiesc după cum le e dictat, mai mult sau mai puţin, şi mor fără să simtă vreodată pe buze gustul acestui dans, şi sunt cei care devin conştienţi, într-un anumit punct al existenţei, de forma şi impactul dansului, dar şi de iminenţa lui, şi se aruncă pe o potecă a introspecţiei, încercând să înţeleagă o veche orânduială gândită anume pentru a nu fi înţeleasă de minţile oamenilor; totuşi ei încearcă, fiind convinşi cumva că poate sunt ceva mai mult decât oameni, că poate ceea ce trăiesc este puţin mai mult decât le place oamenilor să vadă că este, şi încep să-şi pună întrebări, să-şi lărgească barierele, să-şi condiţioneze ignoranţa naturală şi să caute, cu o nesfârşită sete, capcane potrivite pentru moarte, pentru a-i pune piedici în executarea dansului, ca să le rămână şi lor mai mult timp. Aceştia din urmă sunt, în majoritate, artişti, adesea folosofi, arareori profesori, minţi deschise şi firi nemărginite, pentru că ei au capacitatea de a estima valoarea incomensurabilă a fiecărei secunde pe care o pot fura de la moarte în favoarea lor.
M-am trezit tremurând. Atât de tare mă adâncisem în această teorie, încât rămăsesem pe banca putrezită ca o statuie, iar fulgii deveniseră mai mari şi mai repezi şi zăpada se aşternuse în poala mea, acoperindu-mă, ca un pui de câine care s-a ghemuit acolo unde a găsit un strop de clădură. M-am ridicat şi m-am scuturat râzând singur, apăsat, chiar dacă oamenii care treceau pe lângă mine mă priveau suspicios. Mi se întâmpla adesea, exact ca acum, să mă rătăcesc în detaliile inutile ale inexistenţei mele interioare şi să uit până şi faptul că mai respir. Şi nu mă deranja prea tare. Puteam să fac abstracţie de lumea înconjurătoare atâta timp cât lupa mea internă era fixată pe ceva anume. Am pornit mai departe fără tragere de inimă şi mi-am aprins altă ţigară. Aş fi băut o cafea fierbinte, aş fi căutat un loc mai retras, prin vreun parc, pe lângă copaci, unde să mă întind câteva minute pe spate, ca să pot să privesc cerul prin crăpăturile căruia se strecurau fulgi din ce în ce mai mari.
Fulgii aceştia care cădeau peste mine ţeseau o poveste pe care ochii mei erau mult prea împăienjeniţi de nesomnul tuturor nopţilor ca să o vadă. Atâtea lupte se dădeau în mine simultan, încât aproape că simţeam în nări mirosul prafului care se ridica din câmpurile măturate de copitele gândurilor şi ideilor care se învălmăşeau într-o încăierare epică şi fantezistă, dar veşnic fără final. Mă chinuiau toate ideile peste care nu mai puteam să suflu ca să le dau viaţă. Visam noaptea scenarii atât de ireale, de fantastice, atât de omogene şi bine închegate, încât mă aşezam dimineaţa în faţa laptopului cu entuziasmul omului care a descoperit Atlantisul, însă când voiam să aştern cuvintele într-o primă frază, se risipeau ca găluştele în supă, şi rămâneam aşa ore în şir, în faţa fişierului gol, în faţa ecranului alb, incapabil să transpun într-o lucrare ceea ce mintea mea stearpă mai scăpa din când în când. Pierdusem scrisul, care pentru mine fusese prima iubită virgină, singurul lucru pe care numai eu l-aş fi putut începe şi termina, iar acum colindam pământul fără suflet, cu umbra împrăştiată în mii de zări. Nu aveam stare să fac nimic, nu puteam să muncesc, nu mă înduram să mă apuc de nimic, nici măcar de cea mai banală curăţenie prin casă. Orice activitate, chiar şi să spăl două farfurii, mi se părea inutilă, fără sens şi teribil de dureroasă. Îmi simţeam sufletul uscându-se ca un cotor de măr uitat pe masa din bucătărie într-o zi în care am plecat grăbit la serviciu şi am uitat să-l arunc. Totuşi, niciuna dintre aceste dureri mărunte, dar proprii, nu se comparau cu forţa nimicitoare a nimicului.
Pentru fiinţele creatoare, nimicul doare. Să nu mai pot scrie, să nu mai fiu în stare să aştern poveşti pe foi, însemna pentru mine o execuţie publică pentru o crimă pe care nu o comisesem. Să nu mai fiu capabil să-mi organizez haosul în idei, să-mi strecor şi interpretez visele diluate în scurte şi electrizante pastile de cianură, să nu-mi mai pot filtra otrava, însemna blocarea mecanismului care mă ţinea în viaţă. Fără scris, eram doar un mort viu, care nu putea să simtă nimic, iar nimicul doare cel mai rău. Incapabilitatea de a întreprinde nu doar o simplă acţiune, ci acţiunea pe care o iubeai înainte cel mai mult pe lume şi care îţi dădea sens ca om, era letală pentru mine. Mă pomeneam adesea stând pe un scaun sau pe o bancă şi privind în gol, fără să mai văd înaintea ochilor desfăşurându-se planuri elaborate de acţiuni, scene şi personaje. Priveam în gol fără să văd nimic, mintea mea nu putea fabrica nicio idee, scenariul pe care îl urmam de obicei fusese uitat, aruncat într-un abis al neîncrederii, cuvintele nu mai voiau să curgă. Cuvintele mele, atât de preţioase, care de atâtea ori mă alinaseră, în cele mai negre momente din viaţa mea, care de atâtea ori mă ridicaseră atunci când mă târam în noroiul suferinţei ca un vierme insignifiant, fugiseră, se împrăştiaseră ca la un blestem şi nu mai reuşeam să le culeg. Iar nimicul acesta care îşi făcuse culcuş în pieptul meu sfâşia în carne vie. Pentru că dacă nu mai aveam puterea de a scrie, nu îmi mai rămânea nimic. Nu eram o fiinţă norocoasă, înzestrată cu talente, nu aveam un job prea bun, nici vreo carieră impresionantă, nici măcar la facultate nu mă dusesem până la capăt. Nu aveam nici o casă a mea, ci stăteam cu chirie într-o văgăună, iar prin familie înţelegeam o mamă care mă abuzase în copilărie şi care, atunci când îmi apela numărul de telefon, auzea mereu intrând robotul. Fără scris, eram nimic, eram un nimeni. Asta însemna să accept că sunt un nimeni, că nu sunt bun de nimic, că fac umbră pământului degeaba, că nu am un scop, că nu am, practic, niciun motiv să trăiesc. Iar nimicul acesta mă durea ca o operaţie pe viu, fără anestezie. Tremuram de spaimă numai la umbra gândului, mă treceau năduşelile numai când auzeam vreo şoaptă stearpă venind din acest nimic care pulsa dureros, ghemuit în capul pieptului.
Mă temeam ca rătăcirea mea să nu devină permanentă, pentru că dura deja de vreo trei ani şi nu dădeam niciun semn că aş avea intenţia să fac vreun pas în direcţia potrivită, pentru a ieşi din hăul acela. Probabil că undeva, în sinea mea, aşteptam să vină cineva să mă salveze. Ori poate aşteptam să vină sfârşitul lumii. În tot acest zbucium, nu găseam puterea să mă adun pentru că mă împiedica o ură groasă şi consistentă faţă de propria persoană, ură care se hrănise din fricile şi neputinţele mele pământene şi care crescuse în umbra sufletului meu, ca un şarpe care suge ţâţa darnică a mamei lui, până ce o secătuieşte complet de lapte, devenind apoi atât de zdravăn, încât o înghite cu totul. Mă uram deopotrivă pentru cine eram şi pentru cine nu eram. Zburdam cu voioşie într-un cerc vicios apocaliptic: mă uram pentru că nu puteam să scriu, dar nu voiam să încerc din nou să scriu pentru că mă uram. Din nefericire pentru mine, eram genul de om care poate să disocieze tipurile de durere. Era durerea proprie, pe care o purtam ca pe o a doua piele, şi durerea lumii, care mă durea, nu la fel de tare cum mă durea durerea mea, dar care îmi furniza suficientă amărăciune încât să mă scufund într-un foarte bine organizat proces de nepăsare nihilistă. De fiecare dată când mă mai vizita câte un şubred firişor de speranţă, mintea mea pornea greoi, ca un mecanism ruginit, în a proiecta scenarii care n-aveau să se întâmple niciodată, despre cum aveam să mă trezesc într-o zi cu o revelaţie, cum aveam să devin alt om, aveam să mă aşez la birou, să deschid laptopul şi să continui să scriu ultima carte de la jumătate, acolo unde m-am oprit, şi nu oricum, ci să o scriu atât de bine încât ideile să curgă spumoase ca apa unei cascade, să mi se împleticească degetele pe tastaură, sufletul să-mi tresară de bucurie şi emoţie la fiecare scenă, să râd, să plâng, să trăiesc şi să mor odată cu personajele mele, pe care le-am abandonat fără milă într-o lume a increatului, de unde n-au cum să mai vadă vreodată lumina zilei. Ori a tiparului.
De obicei, după ce această scurtă criză de speranţă mă părăsea, mă întorceam târâş la nostalgia mea prăfuită, alături de care îmi plăcea să-mi înec amarul zilnic, fumând şi pierzând vremea aiurea. Imaginaţia mea dădea, totuşi, semne de funcţionare, numai că se împotmolea uneori ca o dacie veche pe o stradă noroioasă. Îmi imaginam cum undeva, într-o cameră întunecoasă din sufletul meu, ţineam un câine gri, lăţos, cu ochii albaştri scânteietori, închis într-o cuşcă de fier. Să nu mai pot scrie însemna să nu mai am ce să-i dau să mănânce câinelui. Îl hrănisem atâta timp cu fripturi şi cârnaţi, iar acum, dintr-odată, nu mai aveam să-i dau nici măcar salată, iar câinele devenea din ce în ce mai furios şi ar fi fost în stare să mănânce şi cuşca de foame. Iar furia lui mă rănea, mă durea, pentru că iubeam câinele cu toată fiinţa mea şi eram convins că într-o zi, chiar dacă ştiam că şi el mă iubea pe mine, avea să rupă barele de fier şi avea să mă mănânce, fiindcă aşa îi dicta instinctul. Asta era legea firii lui. Aşadar, adormeam mereu ucis de visul frânt şi mă trezeam bolnav de un dor al nimănui. Îmi era dor să fiu cineva care nu fusesem niciodată.
Fără să-mi dau seama, am ajuns din nou pe strada mea, înţesată de oameni care ieşiseră voioşi la plimbare, probabil ademeniţi de dansul graţios al fulgilor care aşterneau un strat gros de zăpadă pe trotuare. Trotuarele, care până acum o oră fuseseră goale, reci şi triste, abandonate de orice suflare. Trebuia să mă retrag în casă, nu-mi plăcea să-mi petrec timpul în aglomeraţii de răsuflări care nu erau ale mele. Odată cu scrisul, mai pierdusem şi iubirea pentru oameni. În ultimii ani, îi vedeam din ce în ce mai răi, mai proşti, mai cruzi şi fără de speranţă. Nu credeam că aveam să-mi revin vreodată, nici eu, nici omenirea, şi nu mă mai ardea focul dorinţei de a schimba ceva în sensul ăsta. Pur şi simplu, lăsam zilele să se scurgă, înşiruite pe o sfoară de cânepă care avea să se rupă la un moment dat de greutatea inutilităţii lor. Să trăieşti pentru a face umbră pământului degeaba, fiind un suflet conştient de propria valoare, oricât de mică ar fi ea, şi de povara datoriei universale de a lăsa ceva în urmă, era atât de dureros, încât aş fi preferat să mă fi născut şi eu un om mediocru, mulţumit de condiţia sa, care să nu fie dornic să sape după adevăruri şi nici să înţeleagă mai multe decât trebuie. Fericiţi cei proşti, nu-i aşa?, căci numai ei sunt singurii care pot umbla cu sufletul clocit şi putrezit, fără să le vină vreodată la nas vreun miros pestilenţial care să-i facă să se oprească o clipă din sârba pe care o joacă cu moartea şi să se întrebe de unde naiba vine mirosul.
În ziua aceea, în care avusesem poftă de plimbare, natura mă răsplătise cu acea primă ninsoare gingaşă, ceea ce mă făcuse să mă simt puţin mai bine. Am urcat în apartamentul meu, având o poftă neobişnuită să beau ciocolată caldă şi să fumez în fotoliu, de unde puteam urmări în continuare dansul fulgilor, înfofolit într-o pătură moale. Era frig şi în casă, aşa cum era şi afară, aşa cum era şi în sufletul meu, un teritoriu infinit, nemărginit, un sac fără fund, cum îmi plăcea mie să-l numesc. Aşa parcă scrisesem odată: ,,sufletul omului e un sac fără fund, încap în el un infinit de dureri şi bucurii, care nu se termină nici după ce viaţa omului s-a scurs de mult…”. O chestie foarte curioasă la fiinţele creatoare, la artişti în general, fie că sunt scriitori, pictori, dansatori, cântăreţi, sculptori, orice, este că arta nu îi părăseşte niciodată cu adevărat. Un moment de blocaj nu e ca şi cum ţi-ar fi murit cel mai bun prieten şi l-ai fi îngropat în curtea din spatele casei. Arta, cel mai bun prieten, nu stă îngropată, ci se ridică din mormântul de pretexte cu care ai acoperit-o şi vine şi te bântuie noapte de noapte, te perpeleşte, îţi răscoleşte cele mai adânci temeri, îţi împleteşte nebuniile cu rugile fierbinţi, şi te face cumva să te mişti din neputinţa în care ai înţepenit. Asta pentru că arta e un dar nepreţuit, nu unul pe care să-l alegem noi sau să-l primim de la alţii, cu unul care ne alege pe noi.
M-am aşezat, aşadar, în fotoliu, am pus cana cu ciocolată fierbinte pe pervaz, lângă scrumieră şi ţigări, am tras mănunchiul de foi mai aproape şi mi-am împuns limba cu vârful creionului. Parcă mă furnicaseră degetele tot drumul şi mi se făcuse poftă să scriu despre cum un om care iubeşte scrisul nu mai poate scrie.