(#gnostice)
de Marius-Iulian Stancu
[8] ființa nu-i doar «presupusă» ontologic, ci ne «presupune». primordial e să ne facem disponibili ca fiind deja [înțelegerea medie a ființei].
[9] cu întrebarea [la ce folosește ea?] privitoare la ființă, cel mai abstract se dovedește a fi și ce-i mai concret, deoarece „ființa este de fiecare dată ființa unei ființări” [ființă și timp], mi se adresează și se adresează lumii în rost(u)irea mea. «mișcarea», în sens metafizic, începe printr-o orientare cu totul fizică în care întregul ființării ne apare în diferitele lui regiuni de la care putem începe să ne realizăm geografia spirituală, cu ale ei repere fixe numite «domenii» [istoria, natura, spațiul, viața, dasein-ul, limba etc.]. paradoxal, progresul cercetării [ca acumulare de rezultate] nu limpezește, ci funcționează asemeni sedimentării ce acoperă un sit din ce în ce mai originar. de aici importanța esențială a actului permanent al interogării, ca arheologie a cunoașterii, ca atitudine fundamentală în funcție de care distanța față de momentul auroral se mărește și se micșorează constant prin mărturisirea interogativă a originarului. heidegger [cu referire la diferitele discipline științifice] o numește «criză», dar e o criză ce se cere interiorizată și permanentizată.
[10] mai înaintea oricărei științe, cu ale ei concepte fundamentale – călăuzele – se află [pe el însuși] omul, într-o «regiune a ființării» întru care își explicitează ființarea, fundamentându-se. mai înaintea științei se află omul care se pune la dispoziție întru deschiderea domeniului de ființă prin care devine posibilă interogarea. nicio știință nu ne scutește de acest efort esențial, primenit cu fiecare dimineață și căruia îi culegem roadele în fiecare seară. progresul științei umane ar fi imposibil fără acest «pentru prima dată», fără această permanentă repetiție originară.
[11] interogarea fără «sens» ca unică modalitate prin care contemporanul a înțeles a se specializa, care nu [ne] mai trasează «genealogia», constituie atitudinea specifică a unor cugetători «orbi», privați de orizontul oricărei posibilități reale. omul trebuie să reînvețe să fie pornind de la ce-i este cel mai la îndemână, trebuie să «coboare» [mereu mitul peșterii, vinerea patimilor] pentru a se putea «înălța» cu adevărat, să renunțe la referința critică, la citat, la aprioric, la transcedental, pentru că „cercetarea științifică nu este singurul și nici cel mai la îndemână dintre felurile posibile de a fi ale acestei ființări.” [ființă și timp]
[12] istoria filosofiei s-a redus de prea multe ori la «privilegiile» [presupus] definitorii ale unui exemplar [uman?] în jurul căruia întreaga lume părea a gravita. de cele mai multe ori, însă, definițiile nu au reprezentat mai mult decât schițe pentru un exoschelet, sedimente ale unui sit privat de arheologie, dincolo de care «monumentalul» nu mai [se] află [în] căutare. aici suntem noi – acea ființare care “în ființa ei, are ca miză însăși această ființă.” [ființă și timp]. raportul [că vrem sau nu vrem, că știm sau nu vrem să știm] e unul singur, e singurul nostru posibil – cu «ființa» la care dasein-ul se raportează. în funcție de acest raport fundamental existăm. că putem să nu fim, aceasta constituie o certitudine [în afara mortalității nimic nu i s-a impus omului cu forța evidenței, oricât de viclean a fost limbajul filosofiei], dar că putem să nu fim noi înșine, acesta reprezintă un aspect al existenței de care puțini s-au lămurit. cu toate acestea, a te alege rămâne întotdeauna o posibilitate oferită existenței. “problema existenței nu poate fi rezolvată decât prin faptul însuși de a exista.” [ființă și timp]