(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
din păcate pentru cei aflați în căutarea corectitudinii estetice, obiectul artistic face ce știe mai bine – #obiectifică.
ceea ce pare să nu fi trecut niciodată prin mintea «progresistului» e că, asemeni teologiei predestinată apocalipticii nihiliste, destinul oricărui revoluționar [mai mereu] patrician la origini, frecventând aceleași școli ca și conservatorul, aceleași mărci ale capitalului, imaginându-și confortul arhitectural în linii asemănătoare, bronzându-se alături de adversarul politic pe aceeași insulă, sub același soare, este destinul oricărui mesianism [eschatologic în esență] – să vină în urma profetismului conservator, ca o «sfârșire plină» [în sens heideggerian] a acestuia, ca apocaliptică ideologică și istorică prin care toate se fac «noi» doar pentru a se lăsa iar afectate [aproape sentimental] de copleșitorul declin.
cât de absurd se dovedește a fi orice imperativ categoric pentru o ființă marcată de o teleologie a dezastrului, a cărei unică certitudine se dovedește a(-i) fi moartea; fie ea și primăvara.
toate aceste eforturi ale partizanilor de a distribui maleficul, de a-l cartografia, prin care evită să mărturisească un rău absolut.
«muzele unicorn…», așa am visat că începea citatul postat de o #muză.
asociat de neofit cu lipsa constrângerii, erotismul înseamnă în esență obstacol, în funcție de care se determină și valoarea acestuia; suprema măreție a erotismului fixându-și întotdeauna limita în moarte.
pe pământ demonul este cel mai aproape de dumnezeu.
nu mă interesează decât o singură istorie – a mea.