(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
America nu e Albă-ca-Zăpada. Nu puține din influențele ei tout azimut sunt interesate și, pe alocuri, contraproductive. Afirmația că România a ajuns o colonie occidentală nu e în întregime falsă. Doar că principatele dunărene au fost colonie grecească, un secol, rusească, altă jumătate de secol. De ce numesc secolul fanariot colonie grecească și nu otomană? Imperiul otoman a avut o atitudine pragmatică față de principate. N-a omorât găina care făcea ouă de aur. Pe când influența fanariotă a fost adânc corupătoare, otrăvind fibra națională. Pe termen nedefinit. Starea de colonie a imperiului roșu faza stalinistă a fost mult mai distructivă. A stâlcit ethosul românesc. Socotesc starea de colonie faza postbelică, selectată din cele peste două secole de ocupație intermitentă a fazei țariste imperiale. Dacă acum România e o dublă colonie, UE și americană, cel puțin limbajul deci influența acestora sunt coerente și inteligibile. Personal nu prea socot statutul României drept colonie, dar adopt limbajul propagandei mai mult sau mai puțin prin reducere la absurd. Problema e raportul între avantaje și dezavantaje. Cum ne-am simți în afara NATO? Oricât de relativă ar fi asigurarea acesteia. Până la o dovadă concretă de acțiune într-o criză de securitate imediată.
Subiectul acestui articol e suma factorilor care stimulează transmiterea propagandei antioccidentale, focalizate pe anti-americanism, în mediul unui anume fractodoctism întâlnit în social media.
Acest segment de populație, parțial polarizat, pornind de la conștientizarea parțială a unei anume realități, e cel mai permeabil la propaganda rusească. Fenomen vizibil cu ochiul liber din perspectiva observării social media.
Dar sa analizăm cât de cât fenomenul antioccidental, majoritar în mentalul rusesc.
La prima vedere, perceperea ethosului american ca adversar ireductibil al mentalului rusesc care a început odată cu războiul rece, după WW II. De ce? Să încercăm a izola mecanismul adversității ireductibile a imperiului rus în format bolșevic, varianta stalinistă, față de mentalul american.
Varianta bolșevică a imperiului rus s-a sprijinit, dincolo de o cunoscută echipă, să-I spunem așa, pe 3 personalități diferite, cu viziuni diferite. Lenin (Vladimir Ulianov), artizanul regimului, beneficiarul nefericitei strategii a bolnavului Kaiser Wilhelm al doilea, exercitată prin serviciile germane, Troțki (Leib Bronstein), creatorul Armatei Roșii, și Iosif Djugașvili (Stalin). Pe plan teoretic, Lenin a convertit teoria lui Marx, a revoluției proletare în țara cea mai dezvoltată, atunci Anglia, în praxa revoluției într-o singură țară. Troțki, susținător al revoluției mondiale, a fost scos din joc și ucis în Mexic, în 1940, de serviciile lui Stalin. În fine, ultimul a fost practicianul și beneficiarul celorlalți 2, devenind liderul imperiului.
Trecem peste manevrarea lui Hitler de către Stalin între 1933 și 1940, ca fiind îndepărtată de atitudinea ostilă postbelică a imperiului roșu.
Hitler, ca bolnav mental, a comis nenumărate nu greșeli, ci megaprostii. Dar a-ți baza acum propaganda pe natura pretins neonazistă a Americii e o megaabsurditate care depășește cu foarte mult megaprostiile nazismului însuși.
Să ne concentrăm asupra relațiilor interne ale tripticului Stalin-Roosevelt-Churchill. Facem un mic ocol prin 2 lucrări relativ recente, traduse în românește. Beria, mâna dreaptă a lui Stalin, monografie de Amy Knight, și Tatăl meu, Beria – în inima puterii staliniste, de Sergo Beria. O analiză mai aprofundată a acestora, cu altă ocazie. Personajul comun al ambelor, privit din perspective diferite, merită o analiză mai aprofundată. Căreia-i va veni, poate, rândul, ulterior. Deocamdată extragem modul cum Stalin l-a folosit pe Sergo Beria, în manevrele sale de spionaj, la Teheran și la Yalta. Fiul lui Lavrenti Beria urmase școala germană și învățase engleza înainte de a cunoaște rusa. Stalin își spionase partenerii, concentrat pe președintele american și-l folosise pe Sergo Beria ca translator în direct. Ulterior spionării, Roosevelt îi mărturisise discret lui Stalin că scopul său era distrugerea imperiului britanic. Ceea ce-i convenea de minune lui Stalin. Astfel trinitatea formal aliată, antinazistă, a fost minată intern de trădare.
Acum Putin, rescrie cu rea credință istoria WW II. Şi, mai ales, nu recunoaște cantitatea imensă de material militar oferit gratis lui Stalin în timpul războiului. Contribuția americană a fost inegală. În timp ce în toamna lui ’40, când Anglia rămăsese singură în fața lui Hitler, iar USA era neutră, Roosevelt se târguise pentru un ajutor militar aproape meschin oferit sub pretextul nonaprobării congresului.
În urma conciliabulului secret cu Roosevelt, Stalin căpătase o anume garanție că va ajunge la Atlantic. Două elemente au zădărnicit această dezastruoasă posibilitate: moartea lui Roosevelt, la 2 luni după încheierea conferinței, anulând orice înțelegere secretă. Și mai ales Doctrina Truman. Lansată în Congres la 12 martie 1947, strategia de politică externă a premers conceptele de război rece și cortina de fier. Alegerea lui Roosevelt s-a dovedit neintenționat benefică. Eisenhower a dirijat cu mare abilitate funcția de comandant suprem al corpului expediționar aliat, reușind să lase Armatei Roșii primatul ocupării Berlinului. Marshall, din funcția de șef al Marelui Stat Major American, a avut o perspectivă mai largă de la Washington și a reparat cu la fel de mare abilitate zona europeană necontrolată de Stalin. Când a lansat planul de ajutor care-I poartă numele, generalul era deja secretar de stat (termenul american pentru ministru de externe). Privind evenimentele din perspectiva liderului sovietic, prin prisma firii acestuia, ura față de americani se explică lesne. Acesta ar fi motivul din sfera personală. Există și un motiv în sfera mentalității populației. E greu de imaginat, darmite de găsit, două mentalități mai opuse precum cele rusă și americană. Prima e fatalistă, sentimentală, mesianică, ambițioasă, mai ales lesne influențabilă de manipulare. A doua e pragmatică, rațională, marcată de o anume primitivitate a reflexului social. Americanul e răbdător. Până-l calci pe bătătură rău. Atunci memoria atavică a confruntării cu extinderea vestului face din el personaj aprig de western. Pe cât e rusul de permeabil, prin natura sa, la comunism, pe atât e americanul de refractar. De altfel nici nu înțelege comunismul. Rusul standard detestă instinctiv americanul standard. Americanului standard rusul îi e indiferent în prima fază.
Așa a trecut jumătate de secol de așa zis război rece.
Imperiul roșu l-a excomunicat pe Soljenițîn. Arhipelagul Gulag trebuia să rămână secretul sistemului. A trebuit ca scriitorul să revină în turbulenții ani ’90 în țara sa, sa publice Rusia sub avalanșă, ca nu rușii, cu atât mai puțin liderii rușilor, ci subiecții conștienți ai sistemului colonial imperial să înțeleagă esențialul. Scriitorul a denunțat Gulagul nu deoarece era inuman. Ci deoarece era o metodă ineficace de a asigura supremația Maicii Rossia.
Scriitorul a fost 8 ani contemporan cu Putin. A mai trăit 3 ani după primele ieșiri tăioase în public ale acestuia. S-au apreciat reciproc. Prin prisma arhipelagului Gulag ar fi cel puțin interesant cum ar comenta scriitorul profund patriot acum războiul declarat de Putin lumii occidentale și, în esență, Americii.
Pe Putin îl urmăresc de cel puțin 17 ani. Din 2005. Când a convocat un congres al istoricilor din Federația rusă. Pe care l-a încheiat cu ucazul: tineretul nostru nu trebuie învățat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. În același an a declarat că destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică din istorie. Programul lui revendicativ a fost clar. Cum ne putem mira cum?
Ce l-a determinat pe Putin să riște? Președinții Ukrainei, după independența asumată în 1991, au oscilat. Fără a devia mult de la naționalismul așteptat. Până la prorusul Viktor Ianukovici. Aruncat peste gard în curte la Putin. Ceea ce l-a enervat pe acesta. A sperat că în câteva zile va schimba, la Kiev, actuala conducere cu una prorusă. Reacția la ocuparea Crimeii, cu 8 ani în urmă, palidă, îl încuraja. De ce s-a înșelat? A avut prilejul să afle că mașinăria militară rusească e mai aproape de ceea ce în anii ’50 se spunea că ar fi mașina lui Ivan, din daltă și din ciocan, merge-o zi și stă un an. Cum? Armata roșie care a ajuns la Berlin? A ajuns deoarece abilitatea tacticii lui Eisenhower i-a permis. A ține strâns în hățuri doi generali de calibrul lui Patton și Montgomery cere talent. Oricum moartea lui Patton, care nu se sfia să spună în gura mare că America și-a ales greșit adversarul și aliatul rămâne dubioasă. Nici în Afghanistan nu prea rupsese armata roșie, între ’80 și ’89, inima târgului. Tot ce n-a fost arsenal nuclear a dat rateuri.
Probabil Putin a înțeles lecția. Probabil va aneantiza Ukraina. Unde prepusul lui proconsul prorus va domni peste ruine.
Apoi va veni timpul marii încercări. Putin va trebui să-și ducă mai departe amenințările, NATO se va descalifica dacă nu va reacționa.
Sigur, stabilitatea a fost asigurată timp de 2 generații de responsabilitatea adversarilor, asigurată de conceptul de Distrugere Reciproc Asigurată.
Putin a clătinat barca. De ce? Probabil vrea neapărat să prindă, în viață fiind, poziția de lider al lumii. Tabloul actual e deplasat mai mult de un pas spre instabilitate. Cred că încă insuficient pentru a asigura holocaustul major.
Cu ce seamănă războiul actual, în faza Rusia vs Ukraina? Păstrând absolut toate proporțiile, cu cel dintre Baiazid și Timur Lenk a.k.a. Tamerlan. Ambii genii militare, de același sânge și aceeași credință. Ankara, 1402. La cu totul altă scară, dar n-a întârziat dezastrul Constantinopolelui decât cu jumătate de secol. Iar cel ce se credea urmașul lui Genghiz Khan a murit în drum spre China. Sultanii și hanii n-aveau arme nucleare.
Iar succesul relativ al propagandei rusești care atribuie occidentului marca neonazistă se bazează pe imensa prostie omenească.