o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
„Poporul cărții” (2008), este povestea romanțată a unui manuscris celebru, denumit „Hagada de la Sarajevo”. Din nou, avem de-a face cu o carte despre cărți, dar, de data aceasta, trimiterile nu sunt la alte lucrări, iar miezul poveștii este chiar istoria acestui manuscris realizat în nordul Spaniei, în sec. al XIV-lea și care, din 2017, face parte din patrimoniul UNESCO.
O hagadă (poveste) este o carte care conține indicații rituale pentru momentele Sederului de Pesah (Paștele evreiesc), iar cea de la Sarajevo este împodobită cu 69 de miniaturi, care descriu episoade Biblice, de la crearea lumii până la eliberarea din Egipt și moartea lui Moise. După această primă secțiune, mai există două, una cu texte care se citesc în timpul Pesah și cealaltă cu poezii aparținând poeților evrei ai Evului Mediu.
Istoria manuscrisului este învăluită în mister, deși se cunosc câteva repere ale călătoriei lui din Spania sec. al XIV-lea, până la Sarajevo, în sec. al XIX-lea, când a fost vândut Muzeului Național de către un bărbat numit Joseph Kohen. Astfel, se știe că hagada a fost la un moment dat în Italia, la Veneția (după însemnarea din 1609 a unui inchizitor, Giovanni Domenico Vistorini), apoi la Viena, unde coperta medievală a fost schimbată cu una mai ieftină, din carton.
Pe scurt, o istorie fascinantă, care, în cartea Geraldinei Brooks, se împletește cu povestea Hannei Heath, conservator de documente medievale. Aceasta călătorește la Sarajevo în timpul războiului, apoi pornește pe urma indiciilor găsite între paginile hagadei (o pată de sânge, una de vin, un fir de blană etc.) pentru a-i descoperi istoria.
Există o sumedenie de elemente care împing narațiunea și interesul cititorului tot mai departe. Romanul este compus din mai multe secvențe ținute laolaltă de liantul reprezentat de misterul hagadei. Planul de prezent este cel al Hannei Heath, care călătorește la Sarajevo pentru a studia și conserva manuscrisul, iar pe fundalul luptelor, se țese o poveste de dragoste și un mister legat de geneza și istoria acestui text. Cele mai interesante părți sunt cele în care, pornind de la indiciile descoperite de Hanna pe coperta și în interiorul cărții, se nasc povești care dezvăluie momente din istoria zbuciumată a poporului evreu.
Prima poveste este cea a unei fete din Sarajevo ai cărei părinți sunt arestați și omorâți de către naziști. Aceasta ajunge să lupte alături de partizani și este în cele din urmă adăpostită de un învățat musulman, care salvează și hagada din muzeul local. Treptat, cartea îl poartă pe cititor în Veneția, perioada Renașterii, în Spania medievală, până se ajunge tot mai departe în trecut, la artistului care a creat minunatele anluminuri ce însoțesc textul.
În firul narativ de prezent, Hanna călătorește tot pe urmele istoriei hagadei, întâlnind oameni de știință care o pot ajuta să dezlege misterul. Astfel, în poveste se țes informații legate de manuscrisele medievale și de conservarea acestora, iar periplul acesta științific nu poate decât să facă deliciul cititorului avizat. Hanna are însă o poveste a ei și un mister care-i înconjoară nașterea, iar tensiunea nu însoțește numai istoria cărții, ci și legătura dintre cercetătoare și mama ei. Aceasta a abandonat-o în favoarea carierei de chirurg și este nemulțumită de realizările Hannei, pe care le consideră minore, de aceea legătura dintre ele este marcată de răceală.
În concluzie, o poveste plină de suspans, bine scrisă și documentată, în care secretele se dezvăluie treptat, realizând o punte între trecut și prezent.
„Oricât de multe au fost ocaziile în care am lucrat cu obiecte rare și minunate, acea primă atingere mi‑a lăsat întotdeauna o senzație ciudată și foarte puternică. E o combinație între ce simți când atingi o sârmă prin care trece curentul și ce simți atunci când mângâi capul unui nou‑născut. De un secol, nici un specialist în conservare nu mai atinsese acel manuscris. Aveam formele pregătite, pe poziții. Am ezitat doar o secundă – o carte evreiască, așadar cu cotorul pe dreapta – și am așezat‑o în suport.
Până s‑o deschidă, un neavizat nu şi‑ar fi oprit privirea asupra cărții. În primul rând, era o carte de mici dimensiuni, ușor de folosit la masa de Paște. Era legată banal, în stilul secolului al XIX‑lea, și copertele erau murdare și scâlciate. Un codice atât de superb ilustrat ca acesta trebuie să fi avut inițial o legătură foarte elaborată. Când gătești un filet mignon nu‑l servești pe o farfurie de carton. Legătorul folosise probabil foiță de aur sau gofraje de argint, poate intarsii de fildeș ori sidef. Dar cartea aceasta fusese probabil relegată de multe ori în lunga ei existență. Singura despre care știam cu certitudine, pentru că era atestată, a fost ultima, făcută la Viena în anii 1890. Din nefericire, cu ocazia aceea cartea fusese maltratată îngrozitor. Legătorul austriac tăiase serios din pergament și aruncase vechea legătură – ceva ce nimeni n‑ar mai face azi, mai ales un profesionist care lucrează pentru un muzeu important. Era imposibil de spus ce informații s‑au pierdut, poate, cu ocazia aceea. Omul legase din nou pergamentele între niște coperte simple, din carton, cu un model turcesc nepotrivit, floral, care acum era decolorat și șters. Numai colțurile și cotorul erau din piele de vițel, de culoare brun‑închis, dar și acela era jupuit, lăsând la vedere muchiile cartonului cenușiu de dedesubt.” (Geraldine Brooks, Poporul cărții, ed. Polirom)