(antifilosofie)
de Mihai Pavel
În acea dimineață teribilă de sâmbătă totul părea că avea să se năruie de la sine în lume. Norii își făcuseră cuib deasupra orașului, iar o atmosferă întunecată decora acest teatru lăsat în paragină. Cu toate că încă nu mă ridicasem din pat, simțeam că în mine luaseră foc toate organele, iar sângele mi se preschimbase în mercur din cauza arsurilor gastrice de care sufeream. Vederea îmi era complet împăienjenită de greutatea pleoapelor, ca și cum ochii ar fi vrut să mi se scurgă încet din cap și să se arunce de pe balcon direct în mijlocul bulevardului, având astfel norocul să fie mâncați de animalele străzii. Prin geamul pe jumătate deschis de către menajeră nu mai intrau razele revitalizante ale soarelui ce încălzea luna mai, ci doar un miros greu de cauciuc ars ce îmi rănea nasul. Am fost întâmpinat de greața și amețeala specifice dimineților cu iz de schizofrenie. Nu am apucat bine să mă dezmeticesc din acel somn mortuar că un strigăt m-a lovit direct în țesutul timpanului. Cine avea chef să își urle durerea cu atâta învrăjbire într-o astfel de dimineață, în care moartea predomină spiritul? Când tot pământul aștepta nerăbdător anotimpul apocalipsei, acea minunată decădere lustruită cu lacrimile credincioșilor și ale necredincioșilor, pereții camerei mele s-au decis să îmi distrugă liniștea ca de coșciug prin strigăte puternice, dar totuși nearticulate și lugubre. Crucifixul atârnat deasupra patului se legăna în timp ce cânta o melodie ursuză, demonică, dar care îmi plăcea și pe care o mai auzisem, dacă nu mă înșel, în ziua în care m-am născut. Acea zi blestemată, în care am decis că trebuie să trăiesc, să mor, să sufăr. M-am ridicat grăbit cu gândul să mă pregătesc pentru o nouă zi de muncă, dar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă lovesc cât am putut de tare cu capul de dulap, pentru a-mi reveni din transa sălbatică în care mă adâncisem. Mă temeam de acele gemete nechibzuite al căror ecou inuman se auzea din toate direcțiile, de crucifixul fantomă ce se legăna periodic precum o pendulă. Acel Isus malefic din corpul căruia bucăți de bronz se desprindeau și cădeau pe podea cu un zgomot exorbitant își bătea joc de mine. Am fugit la fereastra deschisă doar pentru a trage aer în piept și a mă calma, dar afară o mulțime m-a întâmpinat cu ropote de aplauze și strigăte, care îmi anunțau triumful și măreția propriei ființe. Am simțit atunci că aceea era ziua mea – ziua apocalipsei pe care o așteptasem nerăbdător încă de la începutul istoriei. M-am aruncat atunci de la balcon, știind că doar sinuciderea mi-ar fi adus și mai multe aplauze. În cădere am observat și alți compatrioți sinucigași ce îmi urmaseră exemplul, iar fericirea mea a fost și mai mare atunci când corpul meu dezbrăcat, cu diformități vizibile, a lovit asfaltul, iar sângele s-a contopit cu pofta mulțimii, care acum râdea cu hohote efervescente.