(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Olive Senior (n. 23 decembrie 1941) este o scriitoare canadiană născută în Jamaica într-o familie cu zece copii. A început să lucreze încă din adolescență la un ziar local, ulterior a studiat jurnalism în Cardiff și în Ottawa, iar apoi a editat ani la rând publicații precum Social and Economic Studies la UWI și Jamaica Journal la Institute of Jamaica. După ce uraganul Gilbert a lovit Jamaica în 1988, s-a mutat câțiva ani în Europa, după care s-a stabilit în Canada. A publicat poezie, proză scurtă, roman și nonficțiune, pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Scriitorilor din Commonwealth în 1987 și Premiul Bocas pentru Literatură din Caraibe în 2016.
Gastropoda
Ai impresia că am stat acasă toată viața,
umblând cu viteza melcului, trăind pe furiș
din munca altcuiva? Crezi că n-am nimic
de lăsat în urmă, numai cochilii goale? Haide,
studiază-mă. Desfă-mi camerele cochiliei.
Curaj! Oare ești gata de vârtejurile
cuibărite în inima mea?
Luna
Merg pe o cărare întunecată plină cu hibiscus
și bougainvillea, când deodată apare un petic de cer,
iar în fața mea o lună mare, mândră, copleșitoare, de argint.
Mulțumesc, Lună, pentru că în seara asta mi te-ai arătat
în toată splendoarea, stelele au pălit, m-ai sedus, m-ai smuls din
gânduri sumbre, lumini urbane. Știu, e chipul tău cel mai frumos,
fiindcă te văd de fiecare dată cum te rotunjești, apoi slăbești
după nu știu ce dietă celestă, înainte să dispari. Nu-i un secret.
Te cunosc eu bine. În curând, vei apărea din nou,
atât de zveltă și de subțirică, până când vei pierde iar controlul
și te vei ghiftui de mai, mai să crăpi. După patina strălucirii,
ți-aș putea spune cu ce te ospătezi. De data asta ești metalică,
un pic de mercur, de cositor, de antimoniu. Alteori,
se vede o căldură ca de chihlimbar lichid, de miere. Deși
nu ne-ai dezamăgit vreodată, ne torturezi cu incertitudinea
de a nu ști niciodată cât de mare te vei face. Din cauza asta
pari atât de umană. Nu ca Soarele, care se crede perfect.
Știu, comparațiile sunt oribile, scumpa mea Lună,
însă autodisciplina asta a lui e greu de digerat. Apare
cu aceeași față predictibilă zi de zi: nu se îngrașă,
nu slăbește, nu are defecte. Se înroșește el puțin și
se clatină din când în când pe la amiază. (Răutăcioșii zic:
ce le mai bea!) Îmi place să cred că uneori bătrânul
cârcotaș abia așteaptă să se facă nevăzut și să-și pună flanela
cea roșie și veche, să-și tragă sufletul. Printr-un paso doble.