Gînduri răsfirate între moarte și viață

(despre triumful vieții asupra morții)

de Andrei Iriciuc

Fiecare dintre noi se află la rîndu-i pe un fin fir de mătase deasupra neantului. Suntem, dintr-un anumit punct de vedere, „cel mai scurt drum dintre viață și moarte”, în aceste condiții nu este lucru demn de mirare faptul că mare parte din ceea ce facem sau gîndim sfîrșește în preajma – sau chair conține în sine însuși – tensiunea dinamismului organic dintre „a fi sau a nu fi”.

În lumina oferită de vorbele lui Cioran, care considera moartea locul nostru de drept, iar trezirea întru ființă un simplu vis amăgitor,  viața devine o sinistră deviere de la parcursul optim al existenței. Trăim ca urmare a unei erori a fiiri și nu suntem nimic mai mult decît o perturbare vibrantă și haotică a liniștii primordiale. De unde survine însă această primordialitate a neființei în raport cu ființa? De ce este posibil pentru intelectul uman să conceapă cu ușurință o dezvoltare temporal-ierarhică a relației dintre viață și moarte care postulează supremația celei din urmă?
La îndemînă ne este să percepem drumul vieții ce își află sfîrșitul în moarte, însă este aproape imposibil pentru aceeași minte să conceapă un univers în care moartea să „se încheie” cu vaița. (Nu includem în discuție – cel puțin de această dată – idea unei vieți de apoi, care prin natura sa implică extinderea pe un alt tărîm a unei „alte” vieți și nu a „acestei” vieți.) Pe urmele lui Eugen Ionescu – care se întreba de ce nu este copilăria rînduită la sfîrșitul vieții, ca un veritabil „desert” binemeritat de care am ști să ne bucurăm cu alți ochi și cu alte forțe – îndrăznim în cuprinsul acestor rînduri să chestionăm atît motivele pentru care considerăm imposibilă o moarte din care să se ridice licărirea vieții, cît și raționamentele prin care ajungem la un acord tacit ce susține influența morții asupra vieții.

Cu adevărul incontestabil al sfîrșitului pe care ni-l relevă moartea suntem (deja) obișnuiți. Știm că viața are un punct terminal. Însă între a ști și a conștientiza că propria viață își va consuma cîndva ultima suflare există, de cele mai multe ori, o distanță considerabilă. Fie trăim distrași, înecînd gîndul morții într-o falsă pulsație a lui „acum”, pulsație indusă pe diverse căi, fie ne amăgim cu gîndul că sfîrșitul se află undeva încă departe, fie considerăm iluzoriu că suntem intangibili. Acesta din urmă pare a fi modul favorit al literaturii de a descrie „șocul morții”: personajul crede cu o tărie stupefiantă, îmbibată în frcă, faptul că moartea este rezervată pentru toți ceilalți, însă nu și pentru sine, „nouă nu ni se poate întîmpla, noi suntem excepția” . Ceea ce ne zdruncină atunci cînd moartea se prelinge în spațiul vieții cotidiene nu este șocul morții înseși – căci nu am trăit nicio clipă a vieții noastre intim-profunde în necunoștință de cauză, negînd sau necunoscînd existența morții. Moartea nu este niciodată neașteptată, însă cu siguranță este ne-așteptată  –, ci mai curînd, ne izbește realitatea necruțătoare care străpunge și dizolvă iluziile falsei excepții. Frica de moarte nu răsare din posibilitatea morții în genere, ci din momentul de luciditate care ne dezvăluie că sfîrșitul se apropie.

Pentru om moartea nu reprezintă propriu-zis o surpriză, ci doar o chestiune de timp și împrejurări. Ontologic vorbind, moartea nu face altceva decît să desăvîrșească – iată aici o oportunitate de a discuta despre ce înseamnă formula „a te săvîrși întru moarte” – cu alte cuvinte, să împlinească firescul lucrurilor, închizînd cercul și oferind un rost. Neobișnuitul nu însoțește de regulă urmele sfîrșitului, acesta fiind într-o anume măsură familiar a fi-ului însuși. Mirarea își găsește loc mai curînd în dreptul vieții și al supra-viețuirii. „Cum de” este cu putință ca ceva să fie? Sau „cum de” ceva se încăpățînează să existe? În jurul unor astfel de întrebări gravitează un sentiment al stranietății care denunță astfel nefirescul faptului de a fi. Din spuma traiului prăfuit și plumburiu dus zi de zi chiar și o minte încețoșată și greu încercată poate culege întrebări ce vizează viața și aspectele ei (și nu moartea). „Ce este viața?” – contemplarea acestui subiect ne este firească și la îndemînă, pe cînd moartea ne rămîne o mare necunoscută. Ne-firescul nu este ne-fiirea, ci tocmai ființa. În contextul curent devine cu atît mai dreaptă întrebarea heideggeriană „De ce este de fapt ființare și nu, mai curînd, nimic?” care adresează nefirescul esențial, evitînd neobișnuitul de suprafață modificat de frica și lăcomia umană în ceea ce privește curgerea timpului.

În egală măsură, „pulsiunea de viață” poate fi privită drept o formă de rezvrătire în fața firescului morții, răzvrătire din rezervorul căreia își trage forțele. Prin faptul că reușește să se ridice deasupra neființei dobîndește o tensiune internă clocotitoare eficace în procesul zbaterii în  fața „naturalului” morții. Ca urmare a acestui dinamism pulsiunea de viață este condiționată de opoziția cu „ceea ce nu este”, din moarte și împotriva morții se ridică viața, iar pulsiunea de moarte atentează la viață chiar din interiorul acestei din urmă. Pulsiunea de moarte, un strigăt întrețesut în însăși curgerea vieții. În ciuda simbiozei viață-moarte gîndirea insistă să le perceapă ideatic separat și aflate în raport de subordonare. O posibilă sursă a acestei „obișnuințe” ce acționează în detrimentul demersului nostru se poate regăsi prin efectuarea unor observații ale substratului ontic al legăturii chestionate. Viața îmbătrînește sub ochii noștrii clipă de clipă, la de-căderea ei, de multe ori prelungă, avem acces, despre moarte nu știm decît paradoxalul fapt că ea „este” ne-fiind. Traducem ceea ce putem vedea cu titlu de dovadă a neputinței vieții în fața morții, pentru că inevitabil moartea ajunge să corupă și în cele din urmă să  răpească dintru viață orice „viu” transpunem efectul într-o concluzie ce înclină în favoarea supremației morții asupra vieții. Scufundați în obișnuința unui „deja gîndit” drumul către o altă posibilitate hermeneutică ne devine inaccesibil. În fiecare clipă, spun gîndurile noastre, moartea sustrage încă o fărîmă de viață din fragilul șir temporal pe care îl reprezentăm. Suntem așadar mereu în pierdere în fața morții, jucînd un sumbru joc de eroziune lentă, dar sigură. Și dacă totuși viața este cea care înregistrează victorii în această presupusă „luptă” între forțe, înălțînd fiecare secundă în pofida insitențelor neființei? Poate că nu pierdem, ci ne cîștigăm viața clipă de clipă, îngrijind de buna ei curgere nestingherită prin alegeri ce susțin și ocrotesc trupul și mintea. Viața privită drept un mare cîștig ce îi subtilizează morții permisiunea de a se ridica și a persista pentru o vreme.

Cu greu ne putem încrede în existența unei opoziții crîncene între ceea ce înseamnă în logica umană „viață” și respectiv „moarte”. Faptul că ceva se încăpățînează să fie capătă forma unei rebeliuni adolescentine, îngăduite, un copil răzvrătindu-se în fața autorității adulților, astfel de peisaj se dezvăluie în urma dialogului existențial și nicicum „o confruntare pe viață și pe moarte” între Viață și Moarte. Mai mult, cartografia esențială a relației celor două elemente nu este desemnată de termenii unei opoziții exclusive. Viața și moartea nu concurează pentru teritorii și nici pentru corpuri (animate-ne-animate), omul nu este ringul în care cele două își dispută feroce supremația. Interacțiunea Viață-Moarte nu respectă regulile impuse de forme și condiționări spațiale, desfășurarea lor nu își găsește curs în pre-determinările unor liniarități limitate la o anumită zonă restrînsă. Gîndirea „obișnuită”, simplă și des uzitată trăiește încă ghidată de logica aristotelică a principiului terțului exclus. Ceea ce nu este moarte, este viață, iar ceea ce nu este viu este cu siguranță mort, cu toate acestea știm prea bine că pe parcursul unei vieți poți muri de mult și de multe ori. Dinamismul lor își urmează cursul firesc, fiecare independent de celălalt și totuși în simbioză. „Ciocnirea” elementelor discuției noastre nu este una frontală. Este „moartea” titlul generic oferit pentru non-viață? Este mai mult decît atît?

Devine limpede faptul că pentru a identifica un moment în care viața triumfă asupra apăsării morții nu ne putem încrede în abordări liniare, fundamentate pe contactul și continuitatea uneia în cealaltă. Am putea crede că viața se ridică dincolo de moarte prin naștere, însă trebuie păstrat în vedere că fiecare naștere nu înseamnă decît o nouă promisiune pentru moarte. Orice naștere poartă în sine „victoria” latentă a morții asupra vieții. Dacă există momente în care „mica-moarte” se manifestă în fisurile vieții, trebuiesc investigate clipele în care viața însăși tresaltă a vitalitate și a sur-plus. Astfel de clipe extatice, „pline”, ni se dezvăluie în – și prin – întîlnire. Prin „miraculosul” întîlnirii ajungem să dobîndim un plus de vitalitate prin care marcăm un cîștig în fața pierderii firești în fața morții. Fuziunea de orizonturi ce are loc în întîlnirea autentică este o îmbogățire esențială care se desfășoară în ciuda pierderii nisipului din clepsidră, ridicîndu-ne astfel deasupra influenței morții. Ne îmbogățim cu adevărat doar în clipe, dincolo de pierderea anilor.

Gînduri răsfirate între moarte și viață

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top