Despre Bobiţă

de Peca Ştefan

Constantin Virgil Bănescu 1982 – 2009. Alături, un scurt bio al autorului. Am citit asta pe 12 august seara, în urma unui post pe Facebook al lui Dan Iancu. Iniţial am crezut că e o glumă – îl văzusem pe Bobiţă cu vreo două luni în urmă „la Neamţu’” (sau Fiord) în Târgovişte. Se mutase în oraş, într-o garsonieră pe Alee – nu îi mergea tocmai bine, zicea el (dar cui îi merge în perioada asta?) – dar mi-a zis că traduce, că a fost la o bursă în Germania, că mai urmează o bursă. A rămas să mai vorbim – mi-a luat iar numărul (deşi îl avea deja – nu mi l-am schimbat de 8 ani) şi ne-am despărţit. Nu era ceva neobişnuit – eu şi cu el ne vedeam la câteva luni, când ne intersectam în Bucureşti. Înainte de asta îmi dăduse ultima lui carte, pentru că nu ajunsesem la lansare. Eram plecat atunci. Am toate cărţile lui – prima dată când am fost la o lansare de-a lui eram în liceu. Cred că era prin 2000 – m-a invitat la Romexpo, a fost o lansare de “success”, cu critici, public, citire. Bobiţă era văzut (şi pe bună dreptate) ca o speranţă a poeziei româneşti, a douămiiştilor cum spuneau unii. După lansarea aia am petrecut seara la un restaurant cu el, alţi poeţi şi Cezar Ivănescu (care era prietenul bun şi mentorul lui Bobiţă) – la o băută şi multe ţigări. Bobiţă şi Cezar Ivănescu au început la un moment dat să recite, pe rând, parcă în transă – erau amândoi foarte buni “performeri” – prin fumul des de ţigară se instalase o linişte profundă şi, după, o tăcere respectoasă. Doi oameni care trăiau în, prin şi pentru poezia lor. Nu aveai cum să negi lucrul ăsta.

Cu un an înainte făcusem cunoştinţă cu Bobiţă în curtea liceului nostru – Ienăchiţă Văcărescu. Nu mai ţin minte cum sau în ce context. El era o figură boemă – fuma pipă şi cânta la fluier, din vedere îl ştiam de mai demult. Un “ciudat”. Deşi eram de aceeaşi vârstă el era în anul superior. Ştiu că s-a recomandat ca Bobiţă, de-aia şi acum îi zic aşa. Am reţinut numele pentru că îmi amintea de doi alţi Bobiţă – un fost coleg de grădiniţă care nu avea un braţ şi un personaj dintr-o carte. Personajul din carte era un puşti priceput la toate, un meşter care putea să repare aproape orice. Şi Bobiţă Bănescu era un meşter – un meşter al cuvintelor şi al imaginaţiei. Peste câteva luni, eram amândoi în Cluj, pe stradă, el cu fluierul, eu cu o chitară şi cântam. El recitativ 1, eu recitativ ocazional. Am făcut cred aproape o sută de mii într-o zi, ceea ce în 99 erau destui ca să mâncăm la Hungry Bunny, să fumăm un pachet de ţigări şi să bem beri prin Music Pub. Cu ce mai aveam pe la noi, ne-a ajuns să bem o noapte. Am vorbit mult atunci, şi după a rămas o legătură mişto între noi – în care, indiferent de trecerea timpului, ne puteam reîntoarce la aceeaşi familiaritate. Era şi un mare respect reciproc pentru ceea ce făcea celălalt – respectul ăsta exista pur şi simplu. După ce am plecat amândoi din Târgovişte, tata se întâlnea mereu cu mama lui Bobiţă şi vorbeau mereu despre copiii lor (amândoi ne idolatrizau). Deveniseră prieteni şi se vedeau mult mai des decât mă vedeam eu cu Bobiţă. La un moment dat ştiam mai mult de la tata despre Bobiţă decât de la Bobiţă însuşi… Anul ăsta s-au dus amândoi.

În timp ce căutam pe site-uri în seara lui 12 august, gluma se îngroşa. Era şi o chestie în Observatorul Cultural. Oameni scriau pe bloguri poezii memoriale, chestii ca asta pe care o scriu eu acum. Deja gluma era un adevăr. A doua zi, pe 13, era ziua mea de naştere. Primul telefon l-am primit de la mama lui, pe la 9 dimineaţa. S-a nimerit să fiu în Târgovişte. M-am dus să-l văd, deşi nu mi-a făcut plăcere. Aş fi vrut să mi-l amintesc aşa cum îl văzusem în noaptea aia în Fiord.

Mi-am luat rămas bun. Am fumat nişte ţigări şi am stat cu ai lui vreo două ore. Mi-a fost foarte greu să fiu acolo şi să particip la durerea părinţilor. La un moment dat, au vorbit cu primarul. Ca o ironie, peste puţin timp era planificat un eveniment în care Bobiţă primea diploma de artist de onoare al oraşului. Mama lui se zbătea în momentul de faţă să-i găsească o biserică unde să-l depună. Până la urmă s-a găsit biserica, dar ironia aia amară a rămas. Totul venise prea târziu.
Bobiţă se sinucisese.

Asta m-a dezamăgit. Am mai vorbit cu Bobiţă despre asta, încă de acum zece ani. La beri, ca o idee romantică. Dar depresia lui ajunsese anul ăsta în stadiul ăla. El a ales să plece. Eu l-am înţeles, dar în continuare sunt dezamăgit, sau poate foarte trist. Mai departe, nu-l judec.

Bobiţă avea 27 de ani. O să rămână în amintirea multora. Constantin Virgil Bănescu, poetul, nu are vârstă. A rămas deja în cărţi. E suma cuvintelor lui. Şi cred că dacă citeşti poeziile lui, ai acces la lumea ideilor în care respira. O lume în care căuta ceva ce nu se poate obţine aici, printre noi. Dar o lume plină de iubire. A fost un artist autentic, care îşi trăia această lume. Cred că cel mai important acum e ca oamenii să-i citească cuvintele. E modul cel mai bun să ne amintim.