(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Ne-am ocupat, în a patra parte a acestui studiu, de prozele cezarpetresciene aparținând categoriei estetice a macabrului (Povestire de iarnă; Somnul; Fereastra; dar și Râsul), precum și de legătura acestora (mai mult sau mai puțin strânsă) cu subciclul epic Fantasticul interior, străduindu-ne să o lămurim.
Am propus, totodată, o desprindere – firească, în opinia noastră –, din ciclul epic Cronica românească a veacului XX, a unui ciclu închinat unor [Cronici extraordinare] și cuprinzând trei subcicluri:
– Fantasticul interior [și exterior], închinat categoriei estetice a fantasticului;
– [Povestiri cu morți], închinat categoriei estetice a macabrului;
și
– Satyricon, închinat categoriei estetice a comicului.
Ne vom ocupa, astăzi, după cum am promis cititorilor, de prozele cezarpetresciene aparținând chiar categoriei estetice a fantasticului[1], dar pe care autorul (din motive dificil de înțeles) nu le-a inclus în Fantasticul interior, precum și de locul pe care credem că acestea ar trebui să (nu) îl ocupe în Cronica românească a veacului XX:
- Kremlin (1931; roman).
Un bărbat banal (în psihicul căruia „trăiesc”, însă, strămoșii săi, incluzând și un faimos hatman aventurier) se trezește prins în aventura vieții sale, între două femei fatale (o cekistă și o țaristă) hotărâte să obțină, cu orice preț și prin orice mijloace, planurile unor invenții epocale.
În intrigă, își face simțită prezența – sporadic, dar incontestabil – categoria estetică a fantasticului. Nu ne referim aici la ideea strămoșilor cu care se sfătuiește și se sfădește permanent (într-un mod cât se poate de comic) protagonistul – poate năzăriri, poate doar un joc naiv al imaginației acestuia (ulterior, între 1965 și 1985, în ciclul romanesc Dune, F. Herbert avea să utilizeze – într-un mod cât se poate de serios, însă – un concept asemănător, acela al memoriei genetice; similitudini certe există între maniera în care interacționează personajul lui Cz. Petrescu cu hatmanul Dinu Stratulat și modul în care interacționează eroina lui F. Herbert cu bunicul mort, baronul Vladimir Harkonnen). Avem, însă, în vedere caracterul vădit științifico-fantastic, julesvernian, al descoperirilor efectuate de „savantul excentric”: metoda fabricării aurului, respectiv praful exploziv devastator care poate transforma Bucureștiul în … peisaj selenar.
Cz. Petrescu a inclus acest (nu tocmai strălucit, trebuie să precizăm) roman în subciclul epic (comic) Satyricon. În ciuda menționatei apartenențe (și) la categoria estetică a fantasticului, considerăm decizia justă, deoarece Kremlinului, pe de o parte, îi lipsește acea seriozitate în abordarea auctorială și acea profunzime a subiectului și a intrigii prin care se caracterizează textele reprezentative (Omul din vis; Palace; Aranca, știma lacurilor; Baletul mecanic) ale Fantasticului interior, iar, pe de altă parte, nu îi lipsește nici o caracteristică care ar fi de așteptat să corespundă textelor unui subciclu epic intitulat Satyricon: abordare auctorială ironică, personaje construite caricatural, impresia de farsă etc. [2]. Însă includerea unei proze comice (științifico-)fantastice în ciclul epic Cronica românească a veacului XX (din care face parte Satyricon) nu ne mai pare justificată. Se confirmă, astfel, încă o dată, necesitatea creării ciclului epic separat [Cronici extraordinare] (din care să facă parte, ca subciclu, și Satyricon).
- Greta Garbo (1934; roman).
O elevă ajunge să semene, brusc, inconștient și izbitor, cu faimoasa actriță Greta Garbo – nu doar fizic, ci și în privința gesturilor, mimicii, vocii etc. Hărțuită sexual de bărbați și persecutată de femei, decide să se răzbune pe întreaga lume, devenind o „vampă”.
Premiza aparține – în mod vădit – categoriei estetice a fantasticului. Năucitoarea asemănare nu are o explicație naturală, neconstituind o imitație (personajul nici măcar nu știe cine este vedeta a cărei reflexie a devenit peste noapte), ci, practic, o metamorfoză (căci nu existase inițial). Mai mult decât atât: intriga include o invocație satanică lângă crucea unui mormânt (urmată de o pierdere a cunoștinței în momentul în care protagonista se privește în oglindă), aluzii referitoare la un fenomen supranatural (posedarea demonică), precum și unele comentarii auctoriale despre predestinare; iar prin montecristianul personaj Eliazar („Omul întunericului”) se creează o legătură directă cu Baletul mecanic, roman de bază al subiclului epic Fantasticul interior.
Acest (excepțional) roman a fost inclus, în mod (cu totul) nefiresc (în opinia noastră), în același subciclu epic comic, Satyricon; și-ar fi găsit, în mod justificat (în opinia noastră), locul în Fantasticul interior (subciclu epic fantastic din care face parte și primul roman al dilogiei, Baletul mecanic).
- Ochii strigoiului (1942; roman).
Doborât de glonț în timpul Primului Război Mondial, un ofițer își revine, după douăzeci de ani de „suspendare a vieții” (efectivă, căci nu îmbătrânește în această perioadă), în urma unui tratament misterios, într-o epocă străină, la care trebuie să se adapteze (eforturile depuse în acest sens cauzându-i o îmbătrânire accelerată).
Încă din premiză, detectăm prezența categoriei estetice a fantasticului (de factură științifică, întocmai ca în cazul Kremlin). Fenomenul al cărui subiect se nimerește a fi protagonistul este declarat, chiar de către un personaj, a se plasa dincolo de știința epocii (de altfel, și criticul literar Perpessicius remarca, analizând Ochii…, „misterul” și „miracolul” care învăluie cazul medical al protagonistului). Mai mult, Ochii … pare, din anumite puncte de vedere, o reflexie autohtonă a celebrului roman științifico-fantastic semnat de H.G. Wells, Când se va trezi cel care doarme – When the Sleeper Wakes, 1899/The Sleeper Awakes, 1910 (deloc întâmplător, credem, Wells este evidențiat de către Cz. Petrescu, în Ochii …, drept scriitor preferat al protagonistului; găsim și o trimitere directă, nu lipsită de temei, către capodopera fantastică a lui O. Wilde, Portretul lui Dorian Gray – The Picture of Dorian Gray, 1891[3]).
Acest (foarte bun) roman a fost inclus în subciclul epic Război și pace, decizia autorului fiind, de data aceasta, dificil de contestat: amintirea unui război (mondial) și prefigurarea altui război (mondial) marchează (profund) intriga interbelică, iar personajul principal ne-a fost prezentat anterior (însă fără a ajunge să îl cunoaștem prea bine) în romanul Întunecare [4]. Pe de altă parte, narațiunea nu ocolește nici Capitala care ucide, nici Târgurile unde se moare. Cum, însă, nici o altă proză inclusă în subciclurile pe care le-am menționat în prezentul alineat nu depășește cadrul realismului, și cum Ochii … constituie o Cronică românească a veacului XX, dar o cronică generată de o întâmplare fantastică și „citită”/comentată de un personaj care a căpătat, la rândul său, o aură fantastică în urma întâmplării respective, considerăm că romanul își găsește un loc potrivit în Fantasticul interior [5].
- Carlton (1944; roman).
Un tânăr și ambițios scriitor primește de la un străin misterios, cu certe atribute mefistofelice, darul de a putea asista, nevăzut, la ultimele trei zile din viața locatarilor unui celebru bloc bucureștean, adevărat Turn Babel prăbușit în timpul Cutremurului din 1940 (perioada guvernării legionare).
Încă din premiză (întocmai ca în Ochii …), detectăm prezența categoriei estetice a fantasticului (de factură vădit supranaturală, de data aceasta), prezență semnificativ atenuată apoi, pentru a lăsa locul expunerii unor „felii de viață” bucureșteană.
Acest (foarte bun) roman a fost inclus în subciclul epic Capitala care ucide, în ciuda faptului că nu traiul în Capitală ucide (moralicește ori fizicește) personajele (cum se întâmplă, de pildă, în Calea Victoriei), ci, suntem lăsați să înțelegem, un destin ocult, presimțit și profețit de câteva dintre acestea. Mai degrabă am aproba propunerea lui M. Gafița de includere a Carltonului în Război și pace – dacă „feliile de viață” bucureșteană sus-menționate nu ne-ar fi fost aduse la cunoștință prin intermediul unui personaj și al unei întâmplări aparținând, incontestabil, categoriei estetice a fantasticului. Nu avem de a face atât cu o Cronică românească a veacului XX, cât cu o Cronica fantastică a veacului românesc XX. Prin urmare, considerăm că și romanul Carlton își găsește un loc potrivit în Fantasticul interior [5].
.
Și iată-ne, de acum, aproape de finalul micii noastre investigații – concluziile, însă, rămâne să le prezentăm, sistematic, în EgoPHobia următoare.
[NOTE]
[1] După cum am explicat cu altă ocazie – oferind și exemplele de rigoare –, nu vom lua în considerare prozele cezarpetresciene condimentate cu întâmplări situate la hotarele realului (atât timp cât aceste hotare nu sunt încălcate într-un mod incontestabil).
De asemenea, nu vom lua în considerare prozele cezarpetresciene care aparțin categoriei estetice a fantasticului, dar sunt adresate copiilor (cum ar fi, de pildă, Poveste de Crăciun – a nu se confunda cu matura Noapte de Crăciun, pe care am amintit-o aici), deoarece studierea literaturii pentru copii depășește sfera preocupărilor noastre.
[2] Firește că, în cazul în care nu se dă curs îndemnului nostru (a se vedea aici) referitor la transferul operelor literare cezarpetresciene aparținând categoriei estetice a comicului, subcategoriei estetice a grotescului (Păianjenul negru; Dezertarea lui Toader Mânzu; Omul care și-a găsit umbra; Simfonia fantastică), în Satyricon, nu mai există nici un impediment privind includerea în Fantasticul interior, deoarece, în asemenea caz, Kremlin s-ar găsi într-o potrivită tovărășie.
[3] Nuvela Portretul lui Dorian Gray a fost publicată în anul 1890; preferăm, însă, ca reper beletristic, romanul omonim publicat ulterior.
[4] Personajul comun (ori personajele comune) mai multor opere literare constituie un indiciu semnificativ, dar nu neapărat o dovadă incontestabilă în privința apartenenței respectivelor opere literare la același subiclu epic.
În fapt, Cz. Petrescu a creat mai multe personaje care migrează (mai mult sau mai puțin justificat) dintr-un subciclu epic în altul.
[5] Altminteri, am putea exclude și Baletul mecanic din Fantasticul interior: și în cadrul Baletului …, categoria estetică a fantasticului are un caracter incidental, nu unul preponderent.
(Continuarea și finalul în numărul următor)