Cezar Petrescu și misterul „Fantasticului interior” [IV]

(Studii fantastice)

de Oliviu Crâznic

Am văzut, în a treia parte a acestui studiu, care sunt operele incluse de către Cz. Petrescu în structura „definitivă” a subciclului epic Fantasticul interior.

Această restructurare, după cum am menționat, nu a fost, însă, realizată într-un mod inspirat, autorul eliminând din subciclu alte proze decât ar fi fost, în opinia noastră, firesc (și transferând majoritatea acestora în subcicluri în care nu își găsesc locul).

Precizam, astfel, că ar fi fost necesară eliminarea din subciclu, în primul rând, a unei opere categoric nonfantastice[1] și aparținând (sub)categoriei estetice a bizarului (Adevărata moarte a lui Guynemer) – transferând-o, în mod firesc, în subciclul Război și pace – și, în al doilea rând, a operelor aparținând (sub)categoriei estetice a grotescului (Păianjenul negru; Dezertarea lui Toader Mânzu; Omul care și-a găsit umbra; Simfonia fantastică) și având doar o firavă legătură cu fantasticul – transferându-le, în mod firesc, în subciclul Satyricon [2].

Cum ar trebui, însă, procedat cu operele aparținând categoriei estetice a macabrului (Povestire de iarnă; Somnul; Fereastra) și având o legătură mai degrabă firavă cu fantasticul?

Își găsesc acestea locul în Fantasticul interior?

Răspunsul nu este, nici de această dată, simplu.

Sau, mai bine spus, răspunsurile nu sunt, nici de această dată, simple.

Un prim răspuns care se poate oferi acestei întrebări are caracter „purist”. Cum natura fantastică a respectivelor opere este, în două cazuri (Povestire de iarnă; Fereastra), improbabilă, și, în al treilea caz (Somnul), îndoielnică, nu pot fi incluse în Fantasticul interior. Își pot găsi locul în alte subcicluri, și anume în: Târgurile unde se moare (Povestire de iarnă; Fereastra)[3]; Capitala care ucide (Somnul).

Acest răspuns este unul just argumentat, dar nu în întregime satisfăcător: parcurgând operele din Târgurile unde se moare[4] ori din Capitala care ucide, nu putem să nu remarcăm nota discordantă pe care o aduc, aici, prozele macabre ale lui Cz. Petrescu. În ciuda faptului că macabrul nu este complet străin operei sale în general, îl remarcăm doar în treacăt (și nu ca predominant) în creații aparținând subciclurilor menționate; și în ciuda faptului că nici comentariul socio-politic nu este complet străin prozelor cezarpetresciene macabre, îl remarcăm aici doar în treacăt (și nu ca predominant). Aceste din urmă scrieri nu redau episoade reprezentative pentru societatea românească din veacul al XX-lea, cum nici scrierile fantastice și nici scrierile grotești nu redau asemenea episoade, ci, dimpotrivă, au în vedere episoade cu caracter extraordinar; în fapt, creațiile în cauză nici nu ar trebui incluse în ciclul epic Cronica românească a veacului XX, ci ar fi trebuit să formeze un ciclu separat, [Cronici extraordinare][5], ramificat în trei subcicluri: Fantasticul interior [și exterior][6] – închinat categoriei estetice a fantasticului –, [Povestiri cu morți][7]– închinat categoriei estetice a macabrului – și Satyricon – închinat (sub)categoriei estetice a grotescului și, eventual, altor (sub)categorii estetice ale comicului. De altfel, subciclurile din care ar rămâne formată, în acest caz, Cronica ..., acoperă cu adevărat perfect viața românească contemporană lui Cz. Petrescu, atât pe plan spațial/geografic/social (Rodul pământului – satul, Târgurile unde se moare – orașele de provincie, Capitala care ucide – Bucureștiul), cât și pe plan temporal/istoric/politic (Război și pace – Războaiele Mondiale, perioadele antebelică, interbelică și postbelică).

Descoperim, astfel, și un al doilea răspuns posibil, chiar unul ideal: creațiile cezarpetresciene macabre ar trebui incluse într-un subciclu aparte. Din nefericire, autorul nu a creat un asemenea subciclu, cu toate că, în opinia noastră, a cochetat cu această idee [8].

În sfârșit, o soluție de compromis, acceptabilă, ar fi păstrarea operelor macabre, cărora nu le-a fost închinat un subciclu, ca parte componentă a Fantasticului interior, în virtutea faptului că aceste două categorii estetice au, practic, un public cititor în mare măsură comun [9], pasionat de întâmplări extraordinare prezentate într-o manieră serioasă și care, prin urmare, nu se suprapune, decât în mică măsură, cu publicul cititor pasionat de comic/grotesc (public vizat de Satyricon), ori cu publicul cititor pasionat de realism socio-politic (public vizat de: Rodul pământului; Târgurile unde se moare; Capitala care ucide; Război și pace).

Indiferent pentru care soluție optăm, misterul Fantasticului interior nu este, nici acum, pe deplin rezolvat: rămâne problema operelor aparținând chiar categoriei estetice a fantasticului pe care Cz. Petrescu nu le-a inclus în subciclu.

Dar, despre acestea, veți afla opiniile noastre în viitorul apropiat.

[NOTE]

 

[1] Presupunem, de altfel, că includerea (și păstrarea) Adevăratei morți a lui Guynemer în Fantasticul interior se datorează unei confuzii făcute de Cz. Petrescu (și, ulterior, de mulți exegeți ai săi) între termenii „fantastic” și „fictiv”.

Pentru o mai bună înțelegere a acestor termeni, a se vedea O. Crâznic, Fantasticul delimitat (http://egophobia.ro/?p=11067).

[2] Găsim de cuviință să amintim aici faptul, nu lipsit de importanță, că E.A. Poe, care l-a inspirat în mod semnificativ, credem, pe Cz. Petrescu (în ciuda orgolioasei încercări a acestuia din urmă de a se delimita de predecesorul său), impunea, în mod expres, delimitarea prozelor sale din categoria „arabescului” („my serious tales”, închinate conceptului „terror of the soul” din care s-a născut, probabil, conceptul cezarpetrescian, nu foarte diferit, al „fantasticului interior” – a se vedea, în acest sens, și prima parte a prezentului studiu http://egophobia.ro/?p=13913) de prozele sale aparținând (sub)categoriei estetice a grotescului (caracterizate, printre altele, prin ton auctorial ironic, personaje construite caricatural, impresia de farsă – lat. „farcio” = „a umple”, aceste scurte piese de teatru moralizatoare „umplând”, de obicei, la origine, pauza dintre două reprezentații serioase, la fel cum, la autorii vizați aici, au rostul „umplerii pauzelor” dintre prozele serioase).

[3] De altfel, în procesul de restructurare suferit de edițiile „definitive”, Fereastra a fost transferată chiar în Târgurile unde se moare.

Povestire de iarnă a fost transferată, însă, în mod cu totul inexplicabil, în Rodul pământului (nu este, nici pe departe, singura decizie de acest fel luată de către Cz. Petrescu; ca să mai dăm un singur exemplu, a inclus Adăpostul Sobolia în Capitala care ucide, nu în Război și pace, unde și-ar fi găsit locul, în mod firesc, o intrigă ale cărei personaje sunt ucise nu de către … Capitală, ci de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial).

[4] Și, eventual, din Rodul pământului – a se vedea [3].

[5] Propunem acest titlu (provizoriu) luând, drept model, titlul acordat de către Ch. Baudelaire unei culegeri Poe-tice: Histoires extraordinaires, și înlocuind Histoires cu Cronica – termen desprins din titlul (prea)marelui ciclu epic cezarpetrescian.

[6] Unele opere (de pildă, Aranca, știma lacurilor) incluse de către Cz. Petrescu atât în structura inițială a subciclului Fantasticul interior, cât și în structura „definitivă”, sunt caracterizate printr-un fantastic mai degrabă exterior decât interior.

[7] Propunem acest titlu (provizoriu) luând, drept model, subtitlul acordat de către Cz. Petrsecu însuși  unui volum al său de proză scurtă, din a cărui ediție inițială făcea parte, de altfel, Povestire de iarnă: este vorba despre Omul din vis. Trei povestiri cu morți, chiar volumul care deschide subciclul Fantasticul interior și care conține (probabil, deloc întâmplător) trei tipuri diferite de proze, și anume: una categoric fantastică (Omul din vis), una grotescă, categoric nonfantastică (Păianjenul negru) și una macabră, cu o (foarte) vagă sugestie de fantastic (Povestire de iarnă).

Se prefigurează, astfel, întreaga structură viitoare a subciclului Fantasticul interior, impropriu denumit „subciclu”, impropriu denumit Fantastic și impropriu denumit interior – a se vedea și [6].

Mai considerăm important să menționăm aici că Perpessicius asimila Povestirilor cezarpetresciene cu morți: Râsul; Inelul cu piatra de rubin. Dacă al doilea titlu „propus” ne pare mai puțin potrivit pentru subciclul avut aici în vedere, ne pronunțăm în favoarea primei „propuneri”:

 

Râsul (1922, în volumul Scrisorile unui răzeș; proză scurtă).

Un diform decide să îi lase pradă unei catastrofe naturale atât pe stăpânul care l-a tiranizat, cât și pe câinele care i-a fost singurul prieten.

Nimic fantastic aici, opera încadrându-se în categoria estetică a macabrului (elementele grotești nu lipsesc, în special în prezentarea personajului principal, dar sunt lăsate în umbră de macabrul intrigii, din care nu transpare vreo intenție auctorială comică).

Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.

Cz. Petrescu a inclus-o, din nou într-un mod nu tocmai inspirat, în Rodul pământului; în opinia noastră, mai potrivită ar fi fost cuprinderea în [Povestiri cu morți], în Fantasticul interior (dacă acceptăm caracterul „arabesc” al acestui subciclu – a se vedea [9]) ori, în cel mai rău caz, în Târgurile unde se moare.

[8] A se vedea [7].

[9] De altfel, și modelul (nerecunoscut) al lui Cz. Petrescu, E.A. Poe, a reunit sub umbrela „arabescului” atât proze categoric fantastice, cât și proze macabre, categoric nonfantastice – a se vedea și [2].

(Continuarea în numărul următor)

 

Cezar Petrescu și misterul „Fantasticului interior” [IV]

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top