de Emilian Gheață
Uneori iau muzica pe după gât
şi o scot la plimbare
ca să ne fluturăm pletele şi mătreaţa
pe regulile de circulaţie
ale statului de drept la replică.
Şi umblăm de nebuni,
ocupând trotuarele,
călcând pe flori
şi mâzgălind zidurile,
şi când ne-apucă o luăm la goană
peste interdicţii, sfieli şi reproşuri
şi ne batem cap-în-cap
până când se nasc stele verzi
şi urinăm lavă sclipitoare
şi în nemurirea noastră sonoră
ne umflăm muşchii şi libertatea
şi ne-o tragem pe firmament
şi în timp ce ea îmi face din falus
o chitară Fender cu şanţ pe mijloc,
ejaculez euforic lanţuri rupte
peste oceanele de indiferenţă
şi muzica râde dinţos ca Jimi Hendrix:
„Vezi că nu-i greu?”,
şi rămâne gravidă
cu cele mai grave idei.
Alteori, însă,
stăm doar noi doi într-o văgăună,
cap-în-cap, gheară-pe-gheară,
pipăindu-ne asperităţile şi eufoniile,
şi tragem cu jale arcuşul zimţat
peste cearcănele noastre lipicioase
în acorduri tărăgănate
de amor(sub)ţire în la minor
şi fiind atenţi unul cu celălalt,
ne facem că nu observăm
chiar tot praful care se depune pe noi
şi pe instrumentele noastre uzate,
şi mai bem câte un ceai.
E drept că uneori
îmi mai face şi câte o labă…
Decembrie 2009