Despre bolile spiritului

(phobia perennis)

de David Mândruț

În prezentul studiu ne propunem să scoatem la lumină și să analizăm câteva boli ale spiritului. Bolile de care vom vorbi se întâlnesc cel mai adesea în cadrul relațiilor interpresonale. Prima boala, care este cea mai blândă ca să zicem așa, este comparația, pe care o reclama chiar și Kierkegaard în Faptele iubirii. Vom vedea că întreaga problemă a comparației unui Tu cu un alt Tu, sau mai rău, a unui Tu cu un Acela are o istorie mai complicată. Vom mai trata și despre disperare, și ea teoretizată mai bine decât nimeni vreodată tot de Kierkegaard, dar ne vom orienta și înspre distincția lui Fromm dintre „a fi” și „a avea”, toate acestea în cadrul dihotomiei buberiene dintre cele două atitudini pe care le putem lua față de lume, anume atitudinea prin care îl privim pe celălalt ca pe un Tu sau în vedem pur și simplu ca pe un Acela. În fine, ultimele trei boli se referă la negarea, sau mai bine zis, uitarea, a ceea ce am dori să numin, în urma unei clarificări conceptuale realizate de Heidegger, dar și cu ajutorul lui Buber, diferența dialogică. Diferența dialogică este negată sau uitată în cazul acestor ultime boli, diferență prin care deosebim pe Tu de Acela. Nerespectarea diferenței dialogice duce chiar la confundarea lui Tu cu Acela, sau și mai grav, la rezultate dezastroase, pe care le vom aminti. Individul care neagă direct diferența dialogică este individul pe care Kierkegaard l-ar numi demonic. Dar cum rămâne cu cel care uită de diferența dialogică? Nu e nici el departe de un demonism, fiindcă după Nietzsche uităm pentru ca ceva să se înscrie în lacuna din gândire, însă în cazul uitării diferenței dialogice nu se poate înscrie nimic, decât ceea ce vom numi mai încolo amețeala existențială, tot după o expresie de-a lui Kierkegaard.

Trebuie notat faptul că înainte de toate, relațiile interpersonale, deci și bolile aferente lor au loc în spațiul interuman, ca să îl numin așa, putem să îi spunem pur și simplu Între, în engleză ar fi the in-between, deci un fel de În-Între. Dorim în continuare să schițăm pe scurt ontologia acestui Între, pentru a înțelege mai bine natura relațiilor interumane și a bolilor care se pot înfățișa în cadrul acestor relații. Mai precizez că acest concept de Între este preluat și el din filosofia lui Martin Buber, dar îl regăsim într-o oarecare măsură și la Winnicott sub numele de spațiu potențial, sau la Hans-George Gadamer în persoana limbii, care este intermediarul și mediul de înțelegere inclusiv dintre două persoane.

Între-le, the In-Between, poate fi considerat de drept un spațiu. Bineînțeles, nu este un spațiu ambiant, cum ar fi cel în care se găsesc unelte, obiect sau chiar Umwelt-ul animal, ci acest Între trebuie înțeles drept realitatea care are loc atunci când doi oameni se întâlnesc și inițiază un dialog, acesta fiind unul care are loc prin viu grai sau doar corporal. Odată ce un individ dorește să încheie acest dialog și se retrage sau pleacă, dispare și spațiul dintre om și om. Putem de accea să sugerăm că acest In-Between este mai degrabă un spațiu virtual sau potențial decât unul actual. In-between-ul nu există independent de contactul dintre doi oameni. Doar într-un dialog autentic dintre doi indivizi, după momentul în care cei doi se confirmă la nivel spiritual, sufletesc și fizic ca fiind prezenți, poate să aibă loc vindecarea prin întâlnire. Cu cât este mai mare diferența dintre indivizi, cu atât este potența mai mare de a încheia dialogul mai câștigați prin impresii, informații, păreri etc., aceasta datorându-se “fuziunii de orizonturi”, care cel mai adesea are loc prin viu grai sau chiar printr-o gestualitate a corpului sau după cum ar susține chiar Gadamer, prin intermediul limbii. Diferența este eminamente cunoaștere inter-umană. Fără diferență nu poate exista viață umană în sine. Acest In-Between este spațiul creativității și al înțelegerii mutuale, spațiul în care indivizii sunt sortiți să trăiască. In-Between-ul este o manifestare a faptului-de-a-fi-cu, de a fi laolaltă, pe scurt al Mitsein-ului, în care aceste se fundează. Și doar prin acest mod de a fi laoalaltă, de a fi aproape, de a confirma și mângâia/îmbrățișa se poate vindeca vinovăția, o temă care ne-a obsedat în ultima vreme. Vindecarea de vinovăție este eminamente vindecarea realizată Între, vindecare de la om la om, aici, bineînțeles, referindu-ne la vina ontică, și nu la faptul de a fi vinovat originar sau la faptul de a fi vinovat față de sinele propriu.

Pentru că am stabilit acum spațiul, în jurul căruia se va juca toată această cercetare asupra bolilor interumane, considerăm că putem trece la prima maladie a relaționării, și anume la comparație, deja anunțată de Kierkegaard, cum am zis, în Faptele iubirii. În primul rând, dacă comparăm un Tu cu un alt Tu, negăm unicitatea nu doar a unei persoane, ci a ambelor, este cumva ca și metafora cu împușcatul a doi iepuri dintr-o lovitură, doar că în detrimentul tuturor. Tu-ul nu poate fi niciodată comparat, fiindcă se referă la unicitatea persoanei, în timp ce Acela poate fi comparat, de exemplu în cazul în care comparăm o unealtă cu alta, de exemplu, un ciocan cu altul, în vederea efectuării unei operații în viața de toate zilele. Comparația e și mai rea în schimb atunci când nici măcar nu compari un Tu cu un Tu, ci un Tu cu un Acela, atunci practic îi iei persoanei statutul de unicitate, reducând-o la un simplu individ al speciei sau poate chiar mai rău, la un obiect, ca și în cazul sclaviei la Aristotel. Dar tocmai aceasta este sublima noastră melancolie, anume că un Tu trebuie să se transforme într-un Acela. Da, el se trasformă în funcție de situație, dar comparația trebuie evitată pe cât se poate, fiindcă acesta este un mod forțat, brutal chiar, în care un Tu poate deveni un Acela. Chiar și filosoful contemporan Giorgio Agemben susține că iubirea, despre care vorbim aici până la urmă, este obliterată prin intermediul comparației. Iubirea autentică nu suportă predicație, pe scurt nu iubim pe X fiindcă ESTE W, Y și Z(unde aceste litere capitale sunt calitățile specifice), ci iubim pe X W-Y-Z, pur și simplu, fără să îl mai afirmăm pe este, anume copula. Dar oare nu chiar și poetul poeților se întreba într-un sonet dacă e drept să își compare iubita cu o zi de vară? Deja aici e presupus acest păcat pe care îl comitem adesea în mod inconștient, dar care se sondează în final cu pierderea iubirii, din păcate.

Vom trece în continuare la cea de a doua boală a spiritului, care se manifestă pe un plan interpersonal, anume la problema ridicată de Fromm între “a avea” și „a fi”. Problema este legată organic și de chestiunea comparației, dar și de modul în care ne raportăm la realitate. Diferența aceasta este subliniată și de distincția fundamentală operată de Martin Buber între impunere(imposing) și desfășurare(unfolding). Pentru a menține dialogul în limitele normalității trebuie să îl lăsăm să se desfășoare de la sine și să nu intervenim cu opinia noastră, încercând să ne-o impunem asupra celuilalt, fiindcă, spune Buber, am sfârși într-un fel de propagandă. Acest unfolding ține și de caracterul de joc al relației, am putea spune, ca și în cazul în care doi copii lasă jocul să se desfășoare de la sine, pasându-și mingea unul la altul. Dacă pentru Martin Buber, cele două atitudini pe care le putem lua față de lume sunt Eu-Tu și Eu-Acela, la Fromm acestea se numeste „A fi” și „A avea”, „A fi” corespunzând bineînțeles lui Eu-Tu, și „A avea” lui Eu-Acela. Vom încerca în continuare să redăm într-un mod poetic ce avem în minte legat de acestă chestiune folosindu-ne de următoarele teze:

  1. Cine îl ARE pe Acela este un om normal.
  2. Cine îl ARE pe Tu este un neom, subom.
  3. Cine îl lasă SĂ FIE pe Acela e un om și el.
  4. Cine îl lasă SĂ FIE pe Tu e un om sfânt.

Pe scurt, atitudinea pe care trebuie să o avem față de un Tu e aceea de a-l lăsa să se desfășoare și pe cât se poate aceea de a nu ne impune opinia asupra sa, decât în cazuri excepționale. Acest principiu poate fi aplicat la fel de bine și în psihoterapie, dar și în educație. La fel și cu comparația, psihoterapeutul nu trebuie să îl compare pe Tu cu Acela, adică persoana privită fenomenologic-holistic cu un complex de substanțe chimice din creierul acestuia, fiindcă sfârșim în ceea ce Ion Minulescu a numit a privi pe cineva ca fiind o jucărie stricată. La fel și în educație, un copil nu trebuie să fie comparat cu un altul, ci trebuie lăsat ca esența sa să se desfoșoare în ritmul ei natural, esență asistată de faptul de a moși al educatorului. Atitudinea pe care o putem lua față de Acela este reprezentată de verbul “A avea”, fiindcă adesea ne folosim de unelte și ustensile din mediul nostru ambiant, pentru a ne îndeplini scopurile cotidiene, și de ce nu, pentru a ajuta un alt Tu. Pe scurt, trebuie să ținem cont mereu de cele două axe care se intersectează, axa Tu-Acela și axa A fi-A avea, cu toate combinațiile lor posibile.

Am ajuns în final la cele trei boli crunte ale spiritului, care se manifestă într-un cadru interpersonal. Precizăm din capul locului că a treia decurge din prima și a doua, dar nu cu necesitate, pe scurt, putem să rămânem doar la prima boală sau la a doua, fără a ajunge la a treia. Prima boală am numit-o amețeala, a doua orbirea, iar a treia vertijul.

Amețeala existențială își are finalitatea în faptul că persoana nu mai recunoaște diferența dialogică ca fiind valabilă, pe scurt în cazul dezastruos, Tu este tratat ca Acela, dar această amețeală poate să se sondeze și cu un caz fericit, anume ca Acela să fie tratat ca un Tu, bineînțeles acest caz fiind un caz mai rar. Dar ce se întâmplă de fapt în amețeala existențială? Persoana nu prea mai știe care e stânga și dreapta, care e susul sau jocul, respectiv omite diferența dialogică, și în final îl confundă pe Tu cu Acela.

Următoarea boală nu decurge cu necesitate din prima, dar are unele asemănări organice cu ea, ne referim aici la orbirea existențial-metafizică. Această boală a fost anticipată într-o oarecare măsură de Ernesto Sabato și de Jose Saramago, bineînțeles, fără a-i intui finalitatea dialogic-relațională. La fel ca cea de a treia boală, pe care o vom discuta, anume vertijul, orbirea poate fi voluntară sau involuntară. Pe scurt, persoana poate să aleagă să nu îl vadă pe Tu, ci doar pe Acela și să se comporte ca atare, din proprie inițiativă sau nu. Orbirea involuntară ar fi o consecință și a amețelii existențiale. Deja am menționat că în cadrul acestei boli nu îl mai vedem pe Tu, ci doar pe Acela, sau și mai grav, datorită amețelii, în vedem pe Acela în Tu.

Vertijul este cea mai gravă formă dintre bolile regăsite în relațiile interumane, boală care se caracterizează prin faptul că Acela ne cheamă să sărim în hău, care este chiar tărâmul lui, din care odată căzuți, nu mai putem ieși. Vertijul e mereu precedat de amețeala și orbirea existențială, iar odată intrați în vertij, nu se mai poate ieși, e un fel de salt mortal, în cadrul căruia suntem trași de Acela pe fundul hăului, rămânând împietriți în brațele acestuia, într-un fel de paralizie. Cum am precizat deja, acest vertij poate fi voluntar sau nu, involuntar în sensul că Acela „ne cheamă” și îi îndeplinim dorința și rămânem cu el pe vecie, sau în sens voluntar, care reprezintă chiar demonismul, când noi de bună voie ne aruncăm în hăul lui Acela și rămânem pe veci cu el. Cel care a căzut în hăul, în râpa lui Acela nu va mai putea vedea niciodată lumina lui Tu. Acest vertij presupune și un fel de încremenire existențială, am putea zice o altă boală a spiritului, în care nu putem realiza întoarcerea de care vorbea Martin Buber, pe scurt, încremenirea e caracterizată de imposibilitatea realizării pasajului de la Acela la Tu. În amețeala mergi pe bâbjâite, te clatini, dar încă ești în picioare, în timp ce în vertij ești înghițit de abisul lui Acela.

Sperăm că am reușit să aducem o contribuție și o fărâmă de lumină asupra relațiile interpersonale, dar și asupra bolilor care pot surveni în cadrul acestora, noi încercând să demonstrăm ce nu trebuie făcut într-o relație și folosindu-ne de metafore adesea. În final mai menționăm că există o disperare de a dori cu disperare să intri cu orice preț într-o relație interpersonală, care se numește obsesie, și o disperare de a nu voi cu disperare să intri într-o relație interpersonală cu orice preț, care se numește izolare, dar cum ar zice Heidegger, noi ființăm mereu ca Mitsein, izolarea totală nu este posibilă, noi în cazul acesta vorbim doar de izolarea doar față de împărăția lui Tu, tărâmul lui Acela rămânând mereu deschis.

 

 

Despre bolile spiritului

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top