de Adrian Mielcioiu
Toţi vor să câștige. Eu vreau să pierd. Suferinţa ȋnfrângerii mi se pare mai cinstită decât iluzia fericirii pe care ţi-o creează o izbândă de moment. Viaţa, ȋn majoritatea covârșitoare a timpului ei, e suferinţă, nu fericire. Dacă ţii cu tot dinadinsul să câștigi, nu faci altceva decât să te ambiţionezi să suferi mai mult decât e cazul după fiecare eșec. Pentru că oricât te-ai strădui, viaţa ȋţi va pune ȋn faţă oglinda neputinţei de mult mai multe ori decât pe cea ȋn care te admiri ca un tembel, amăgindu-te că aia e adevarata ta faţă. Nu, faţa ta adevărată poartă pe ea din naștere grimasa nefericirii, din simplul motiv că ești conștient ȋn fiecare clipă a vieţii tale că vei muri. Acest sentiment funest de fundal e singurul companion ȋn care poţi avea ȋncredere că nu te va părăsi și nu te va minţi niciodată. Dovadă că nu scapi de el nici măcar ȋn rarele ocazii ȋn care te amăgești că ești fericit. Așa că, mai potrivit ar fi să-ţi dorești să pierzi decât să câștigi. Să te complaci ȋn suferinţă ȋntr-atât de mult ȋncât să ţi-o provoci atunci când viaţa pare să te scutească o vreme de ea. Să accepţi și să sărbătorești eșecul, să respingi și să tratezi izbânda ca pe un accident nefericit al vieţii. Numai așa vei reuși să faci abstracţie de companionul fidel din fundal. Viaţa nu ţi se va mai părea o scânteie ȋn bezna eternă a morţii, ci doar o scânteie de beznă.