„Roman”: considerente lingvistice

 de Oliviu Crâznic

În toate îndrumarele stilistice, găsim enumerate calitățile generale ale stilului literar – enumerare din cuprinsul căreia nu lipsește niciodată claritatea stilului.

Cuvântul „roman”, scris ori pronunțat în afara unui context ori plasat într-un context lipsit de lămuriri suplimentare (a se vedea, de pildă, titlul prezentelor considerente), nu permite identificarea unui înțeles (iată, nimeni nu poate ști, încă, dacă obiectul analizei noastre îl constituie cetățeanul Romei ori specia literară epică!).

Nu este vorba, firește, despre un caz singular în lingvistica românească, dar este, după cum urmează să demonstrăm, un caz în care omonimia este nejustificată și dăunătoare.

De altfel, omonimia în general conduce, în mod obișnuit, la confuzii, uneori șocante (EG: „Montesquieu a scris Un roman e pistolar”), la repetiții supărătoare[1] (EG: „Personajul principal al romanului este un roman din provincia Britannia”) și, nu în ultimul rând, la sărăcie lexicală – motive suficiente pentru a o evita în cursul procesului de îmbogățire lingvistică [2].

Deosebit de interesant este faptul că nici poporul francez, de la care am preluat denumirea acestei specii literare epice și care a păstrat distincția „roman”/„romain”, nici alte popoare de origine latină (italienii au „romanzo”/„romano”, spaniolii – „román” sau „romance”/„romano”, portughezii – „romance”/„romano”), nu se confruntă cu acest conflict omonimic.

Tot astfel, nici noi nu ne confruntam cu respectivul conflict omonimic – în trecutul deja cam îndepărtat, adică atunci când circulau, pe meleagurile noastre, formele „romanț” și „romans”. „Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s’a și zis la început (după it. romanzo)”, spunea A. Scriban, în excelentul său Dicționaru limbii românești din 1939. Însă și aceste două forme ridică probleme incontestabile: prima formă, prin prea marea apropiere de „romanță” (specie literară lirică, închinată sentimentalismului de inspirație erotică) și prin conotația peiorativă[3] dobândită în timp, iar a doua formă, prin prea marea apropiere de un element de jargon apărut relativ recent (prin urmare, și problema subsecventă este una care nu exista înainte), anume „romglezescul” „romance” (etichetă aplicată, incorect[4], operelor de artă – literare, cinematografice etc. – închinate aceluiași sentimentalism de inspirație erotică).

Nu putem să nu remarcăm, totodată, haosul lingvistic (și consecințele acestuia) creat în familia lexicală a „romanului” tocmai în scopul de a se evita confuziile: avem „romancier” (nu „romanist”, cum ar fi fost firesc, după modelul „nuvelă” – „nuvelist”, de exemplu), „a romanța” (nu „a romaniza”, aici păstrându-se forma desprinsă din „romanț”), „romantic” (nu „romanic”) etc.

Respectivul scop nu a fost, firește, atins (nici nu putea fi atins, având în vedere modul nesistematic în care s-a procedat) – dimpotrivă. Utilizarea verbului „a romanța”, de pildă, provoacă deseori confuzii prin faptul că înțelesul îi este raportat, în mod eronat, la „romanță”, când, de fapt, înțelesul trebuie să îi fie raportat la „roman(ț)”: o „biografie romanțată” nu este o „biografie sentimental-erotică”, este o biografie căreia autorul i-a adăugat detalii imaginare, transformând-o în „roman”. Tot astfel, adjectivului „romantic” îi este deseori atribuit, în mod eronat (prin confuzia cu adjectivul „romanțios”), un înțeles raportat la sentimentalismul de inspirație erotică, când, de fapt, înțelesul trebuie să îi fie raportat la esența curentului literar romantic, „romantic” însemnând, prin urmare, „extraordinar”, „de poveste”, și nu „de dragoste”.

O rezolvare destul de simplă a problemelor enumerate mai sus ne-o oferă tot investigația etimologică, punându-ne la dispoziție forma medievală (prezentă atât în graiul vechilor francezi, cât și în graiul vechilor englezi; variantă: „romaunt”) „romant” (pl. rom. „romanturi”, pentru a evita aceeași nedorită confuzie cu „romanțe”). De altfel, această formă o întâlnim și în literatura românească veche – de pildă, în Viiața lui Bertoldo și a lui Bertoldino, feciorului lui dimpreună și a lui Cacasino, nepotului lui, „romant” tipărit la Sibiu, în anul 1799.

Avem, așadar, o concordanță prestabilită cu „romantic” (cu referire la curentul literar respectiv, caracterizat prin extraordinarul subiectelor abordate; cu referire la sentimentul de dragoste, considerăm că trebuie păstrată forma „romanțios”, aparținând familiei lexicale a substantivului „romanță”).

Cât despre restul familiei lexicale, nimic mai ușor decât o alcătuire unitară a acesteia: „romantist”, „a romantiza” etc.

Nu avem, firește, naivitatea de a ne aștepta să producem, prin prezentul articol, un reviriment lexical. Intenționăm, totuși, să încercăm, pe cât ne stă în puteri, popularizarea formei propuse („romant”), îndemnând, totodată, pe reprezentanții lumii literare să se străduiască să contribuie, cu toții, la asanarea (sau măcar la protejarea) tezaurului lexical românesc (afectat, după cum tocmai am arătat, și de unele decizii nefericite din trecut, dar, mai grav, aflat, în prezent, sub un asediu care nu poate fi numit altfel decât „sistematic”, început prin intermediul DOOM2 și amplificat, de curând, cu ajutorul DOOM3).

# Note

[1] În ciuda unei opinii, din nefericire larg răspândite în ultima vreme, repetițiile nu sunt întotdeauna supărătoare.

În fapt, repetițiile sunt, de (foarte) multe ori, (absolut) necesare, contribuind la menționata claritate a stilului ori având un rol chiar mai important, anume acela de figură de stil.

Rezultatul evitării obsesive a repetițiilor este, de regulă, un text nelivresc (dacă nu cumva de-a dreptul incoerent).

Repetițiile devin supărătoare numai atunci când sunt utilizate în mod inutil ori prea des, ori când, precum în exemplul dat aici, creează un „Efect Ouroboros”.

[2] Firește, cu mai mult sau cu mai puțin efort, pot fi evitate confuziile, repetițiile etc., în ciuda omonimiei.

Dar acest (nu întotdeauna „mai puțin”) efort trebuie depus, practic, (aproape) de fiecare dată când este utilizat un cuvânt care „beneficiază” de un omonim, pe când un cuvânt format într-un mod adecvat (avându-se, prin urmare, grijă și să nu se creeze omonimie) presupune o singură „sforțare” (inițială, în cadrul procesului de formare a cuvântului respectiv).

În cazul unui cuvânt deja larg (aproape unanim) răspândit și acceptat, efortul înlocuirii/modificării acestuia devine semnificativ, dar rămâne justificat și, totodată, dezirabil, nu doar prin beneficiile punctuale viitoare, ci și, mai cu seamă, în virtutea respectării (și cimentării) unui principiu lingvistic de bază: norma trebuie să determine uzul, nu uzul trebuie să determine norma.

[3] Unii teoreticieni chiar utilizează distincția „roman” („serios”)/„romanț” („ușurel”) – probabil, sub influența teoriei literare anglo-saxone, în cadrul căreia se face distincția „novel”/„romance” între „romanul” ancorat în realitate și, respectiv, „romanele” de pură ficțiune (înțelesul suplimentar de „love story”, pe care l-a dobândit, în timp, substantivul „romance”, este, de asemenea, rezultatul unei confuzii și conduce, în mod firesc, la conflict omonimic).

[4] A se vedea și [3].