(și: o digresiune cu valențe istorico-actuale)
(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
„Pe-afară miroase a lup!”
Lucian BLAGA (1895-1961) a fost un filozof, scriitor (în primul rând, putem spune, poet – recomandăm, în mod deosebit și având o legătură directă cu rubrica noastră, tulburătoarea poezie Moartea lui Pan din colectaneul Pașii profetului, 1921), publicist, profesor universitar, academician și diplomat român.
Luntrea lui Caron este un romant[1] autobiografic (publicat, din motive evidente, postum – după Revoluția Română din 1989), în care Blaga prezintă, într-un mod remarcabil (și cronologic), implementarea comunismului sovietic în România (realizată pas cu pas, inițial – până când a „pregătit […] răsturnarea totală a orânduirii sociale” – sub masca unui „pretins liberalism-democratic”[2]), trăită pe propria piele, cu toate prefacerile culturale, sociale, politice subsecvente: împărțirea cetățenilor în „progresiști” și „reacționari”; interzicerea unor autori și eliminarea din biblioteci a scrierilor „nesănătoase”, propaganda desfășurată prin „Noua cultură” („ideile așa-zise revoluționare erau de-o platitudine înspăimântătoare, dar debitate cu o prețiozitate ce te uluia”), mușamalizarea adevărului istoric „ca să nu se supere Marx” și „desființarea memoriei pentru ca urmașii noștri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual și nici un temei de mândrie”; discursul și comportamentul „pe linie” politică („lozinca va lua locul conștiinței”); înfierarea religiei drept „medievale” și etichetarea literaturii fantastice drept „pentru copii”; „răsturnarea criteriilor” (devenite „pur cantitative, […] precise”; „Într-o ambianță încurajată de atari criterii, lipsa de talent își face loc cu coatele, descurajând orice aspirație mai înaltă”) și relativizarea moralei („Morala, cu normele ei cunoscute, era socotită ca un fenomen desuet, feudalo-burghez […] urma să îndure profunde modificări, să primească chiar o nouă definiție”); ajungerea în poziții importante din administrația țării a unor reprezentanți ai diverselor minorități, în ciuda crasei incompetențe dovedite de aceștia; elogierea operațiilor chirurgicale de schimbare a sexului (urmate de schimbarea aferentă a actului de identitate și de căsătorie) efectuate legal în clinicile bucureștene; „suprimarea” Esteticii și modelarea concepției de frumos „după concepția marxist-leninistă” în cadrul căreia frumusețea fizică devine irelevantă (în felul acesta, remarcă Blaga amar, idealul de frumusețe feminină devenind Ana Pauker); înfierarea „naționalismului”, moda/politica denunțării oricărui „dușman al poporului”, de multe ori de către studenți (care „se complăceau în rolul inedit de agitatori și organizau cum se pricepeau studențimea în grupuri afiliate”, „tineri cu priviri vigilente și dezagreabile […] recrutați într-adins în acest scop”), și a unor acuzații de „șovinism” ori de „nazism” însoțite de argumente vădit absurde; dispariția (forțată a) micilor afaceri comerciale; transformarea omului într-un „automat al muncii” (cu „orar precis, […] rigorile unei condici de prezență și […] o normă ce se fixa prin ucaz”, „sinonim al închisorii”, „de fapt o metodă de exterminare a dorinței de a mai trăi” a „robilor”, forțați apoi să-și manifeste „în chip spontan entuziasmul convingerilor cu care au fost îndopați la cursuri serale”, „să defileze și să aplaude că le place robia”); înmulțirea necontenită a „dificultăților birocratice” și a ședințelor „care ne uscau sufletul și cerul gurii”, cu munca propriu-zisă deseori anulată „pentru a face posibilă câte o foarte «importantă» întrunire”; intruziunea în viața personală („Orice trai și orice relații interesează de aproape noua ordine”); ș.a.m.d.
Nu Luntrea lui Caron „per se” constituie obiectul micului nostru studiu fantastic (am simțit însă nevoia digresiunii de mai sus, dată fiind importanța covârșitoare pe care cunoașterea modului în care a fost instaurată dictatura comunistă a căpătat-o în acești ani, importanță, din păcate, prea puțin conștientizată de către o mare parte a populației). Ne interesează doar un fragment (nu foarte scurt) care face (într-un mod absolut surprinzător) notă discordantă cu realismul autobiografic al restului textului și care, considerăm, ar fi trebuit publicat separat (eventual, sub titlul [O noapte de Sfântu Niculae] – fiind, practic, o excepțională nuveletă gotică).
Nuveleta începe odată cu al doilea paragraf al capitolului al XII-lea, p. 308[3] („În ajun de Sfântu Niculae plec de-acasă” …), și se încheie odată cu capitolul al XIII-lea, p. 338 (… „alternativa: sfințenie sau delirium tremens.”).
Personajul principal, naratorul, este un „alter ego” al lui L. Blaga, un poet „decadent” și „idealist”, stimat în perioada interbelică, interzis de către comuniștii aflați acum la putere. El își vizitează doi cunoscuți – soț și soție – care trăiesc la un han izolat și se îndeletnicesc, printre altele, cu trecerea călătorilor de pe un mal pe altul al Mureșului, contra cost, prin intermediul unui brod („brodnicii” au și obiceiul de a face frondă, cam imprudent, proaspăt instauratei orânduiri sociale). Soțul, preot rămas fără slujbă preoțească, departe de a fi vreun sfânt, este, dimpotrivă, desfrânat, violent și lacom („purta în sine […] un suflet de «țăran», unul de «călugăr», unul de «faun» și unul de «brută»). Soția, foarte ușuratică, se crede poetă și este îndrăgostită de mentorul ei, naratorul – care, la rândul său, nu este chiar ușă de biserică.
Cu asemenea personaje, ne așteptăm ca, la han, să aibă loc întâmplări nu tocmai cuminți; mai mult decât atât, încă din primele momente ale lecturii, aflăm că „Pe-afară miroase a lup!” – și, iată, cadrul (incontestabil gotic!) este stabilit.
În continuare, paginile nuveletei redau o (aproape) orgie: atât din lăcomie, cât și din perversiune, preotul pune la cale un spectacol erotic (fără a include și un act sexual propriu-zis) la care naratorului i se permite să asiste în schimbul unei mari sume de bani. Ulterior, însă, în vreme ce noaptea (de Sfântul Nicolae) se lasă sumbru, „faunul” dă semne că regretă modul imoral în care a exploatat frumusețea soției sale și începe să consume alcool, fără de măsură. Discuțiile protagoniștilor alunecă spre pericolul prezentat de lupi, preotul pregătind, pentru orice eventualitate, un pistol și ținându-l la îndemână. Brodnicii povestesc și unele „fapte neobișnuite” (minuni) despre care auziseră recent și pe care naratorul, raționalist, le privește cu scepticism. După care, misterul pășește direct în scenă.
În ciuda orei înaintate din noapte, un cioban straniu (ochii îi sunt „fosforescenți, ca la fiare […] precum pe întuneric cătranul umezit în palmă” – impresie pe care naratorul se străduiește să o atribuie unui efect de lumină, fără a reuși să se autoconvingă pe deplin – și poartă un cojoc murdar, care pare a fi fost „târât prin cenușă pe la toate vetrele”) solicită o trecere cu brodul a turmei sale de (două mii!) oi, pretinzând că podul a fost luat de ape. Solicitarea este suspectă – afară nu se aude nici un behăit și nici zgomot de tălăngi (în ciuda numărului foarte mare de oi declarat), iar mușteriul, ocolind întrebarea despre locul său de baștină, se arată, în schimb, deosebit de darnic, plătind în galbeni interziși, care par proaspăt turnați și care par a forma de la sine un fișic, atunci când sunt azvârliți, neglijent, pe masă. Mai mult, el aruncă o privire plină de tâlc naratorului și femeii, în momentul în care soțul se decide să îi accepte solicitarea (soția urmând a rămâne, astfel, întreaga noapte, singură cu „prietenul”).
Circumstanțele au devenit, așadar, cât se poate de propice comiterii adulterului. Amanții sunt, însă, întrerupți în mod brutal din îmbrățișările pasionale: o împușcătură se aude, neașteptat, în imediata apropiere a hanului. Panicată, femeia (lipsită de orice îmbrăcăminte) se grăbește să părăsească odaia cu ajutorul ferestrei. Preotul intră, surescitat până la nebunie: „turma de două mii de oi” a ciobanului, pe care a fost forțat să o treacă peste Mureș, era – strigă el îngrozit – o … haită de două mii de lupi! Iar ciobanul – susține el, bâlbâindu-se – era … însuși diavolul!
Naratorul, neliniștit atât datorită ipostazei compromițătoare (și riscante, având în vedere firea violentă și starea de ebrietate și de agitație ale soțului încornorat) în care aproape că fusese surprins, cât și datorită poveștii năucitoare pe care îi este dat să o audă, presupune că are de a face cu un bețiv în plin delir. Însă soția necredincioasă nu mai revine în han, în ciuda frigului de afară și a lipsei veștmintelor. Împreună cu preotul traumatizat, amantul pornește să o caute: urmele ei duc, prin zăpadă, drept la Mureș și acolo se opresc – iar trupul nu îi va fi găsit niciodată. Prăbușit psihic, „faunul” este de părere că diavolul, aflat „prin apropiere toată noaptea” și văzând-o dezmățată, a chemat-o. Căindu-se și vrând a ispăși „multe de toate”, soțul cu mintea zdruncinată se predă autorităților comuniste (pe lista de suspecți a cărora se aflau, oricum, ca frondiști, atât el, cât și dispăruta), ajungând, astfel, alături de alți deținuți politici, muncitor la Canal(ul Dunărea-Marea Neagră).
În epilog, naratorul caută să descifreze trăita tragedie și să descopere adevărul din spatele bolboroselilor superstițioase: a fost vizitatorul de la han doar un cioban mai ciudat ori, într-adevăr, „altceva”? Balanța se înclină când spre o explicație rațională a întâmplării, vehiculându-se diverse scenarii (victima a reacționat sub imperiul fricii de răzbunarea tovarășului de viață pe care îl trădase, ori de teama zvonurilor că ar fi așteptat-o arestarea pentru activități anticomuniste, ori, poate, suferind teribil pentru că amantul refuzase să își declare dragostea față de ea fiind, probabil, îndrăgostit de altcineva), când spre una de factură mistică (bazată mai mult pe înfățișarea ciobanului și pe vorbele sale în dodii, decât pe mărturia dezlânată a brodnicului), până în momentul în care se mai ivește o informație pe care o putem considera decisivă: podul peste Mureș nu fusese luat de ape, cum pretinsese „ciobanul” – prin urmare, singurul motiv logic pentru care acesta ar fi putut prefera trecerea cu brodul (scumpă, înceată, primejdioasă și implicând traversări repetate, timp de ore și ore) era imposibilitatea de a străbate un oraș, fie și în toiul nopții, însoțit de două mii de … lupi.
Raportat la teoria literară, [O noapte de Sfântu Niculae] aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar decadentist, genului literar epic, fiind, ca specie literară (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic) o nuveletă gotică și, ca subspecie literară, o nuveletă gotică fantastică – însă nu una oarecare, ci una a cărei valoare îl transformă pe L. Blaga într-un important reprezentant atât al literaturii gotice, cât și al literaturii fantastice românești și universale.
#Note
[1] Am arătat, cu altă ocazie, motivele pentru care preferăm să utilizăm, pentru desemnarea acestei specii literare, denumirea „romant” (și nu denumirea răspândită și „oficială” „roman”).
[2] Toate ghilimelele utilizate în acest alineat încadrează cuvinte aparținând lui L. Blaga.
Facem această precizare pentru a nu se crede că am fi adaptat (în scop demonstrativ) modul în care se exprima autorul la modul în care se exprimă oamenii astăzi; nu a fost necesar, limbajul „oficial” actual, românesc și european, nefiind, după cum se poate vedea și cu această ocazie, atât de nou precum ar putea crede aceia care nu cunosc prea bine istorie.
[3] Toate trimiterile de acest tip au în vedere Luntrea lui Caron, prima ediție (Ed. Humanitas, 1990).