de Oliviu Crâznic
Portretul luptătorului la tinerețe este un film artistic istoric, regizat de Constantin POPESCU (n. 1973) și lansat în anul 2010 – în fapt, unul din puținele filme românești (relativ) recente care este (în același timp) bine realizat, interesant și educativ.
Concret, Portretul … ne supune atenției povestea adevărată a unui grup (așa-numitul „Grup Carpatin Făgărășan”[1], condus de Ion Gavrilă Ogoranu) din rezistența românească anticomunistă armată de după Al Doilea Război Mondial, care spera (neîntemeiat, după cum avea să se dovedească) într-o eliberare a țării noastre prin intermediul unei ofensive militare occidentale (în special, americane) antisovietice.
Intriga se desfășoară pe două planuri principale:
– pe de o parte, avem ocazia să vedem cum I.G. Ogoranu și oamenii săi (majoritatea, tineri – incluzând studenți și … liceeni) trăiesc (sprijiniți, adăpostiți, aprovizionați de simpatizanți aparținând tuturor categoriilor sociale, al căror număr scade progresiv, însă, pe măsura scurgerii timpului și, implicit, a consolidării regimului politic dictatorial[2]) și luptă, în munți, împotriva reprezentanților autorităților comuniste care îi hăituiesc (au fost organizate, de către forțele Miliției și/sau ale Departamentului Securității Statului, peste o sută de operațiuni având ca scop anihilarea „bandei Gavrilă”; rând pe rând, trădați de apropiați speriați ori denunțați de cetățeni mândri să contribuie la construirea socialismului, membrii grupului sfârșesc tragic – cu o singură excepție[3] –, nu înainte, însă, de a oferi exemple nemuritoare de curaj și de credință în valorile pentru care au hotărât să lupte cu arma în mână);
– pe de altă parte, ni se înfățișează modul în care sunt introduse – treptat, dar ferm și, totodată, smintit – „binefacerile” comunismului în România (ies în evidență[4], cu această ocazie, actorii Mihai Constantin – simpaticul și inofensivul „Ionică” din Liceenii! –, jucând magistral[5] rolul odiosului activist Timofei „Gheorghe Pintilie” Bodnarenko, și Răzvan Vasilescu, care îl interpretează foarte bine, la rândul său, pe brutalul maior Eugen Alimănescu – probabilă sursă de inspirație pentru faimosul „comisar Miclovan”[6] al lui Sergiu Nicolaescu).
Din punct de vedere al cinematografiei comparate, Portretul … poate fi asemuit unor opere cinematografice istorice purtând amprenta artistică (de actor sau, respectiv, de regizor) a lui Mel Gibson: Am fost cândva soldați … și tineri (We Were Soldiers, 2002), respectiv Hacksaw Ridge (2016) – cu importanta precizare că, spre deosebire de acestea, Portretului … nu i-a fost conferită o aură patetico-romantică[7], regizorul preferând o abordare naturalistă, obiectivă (lipsesc aproape cu totul discursurile inspirațional-motivaționale, poveștile de dragoste, dramele familiale etc.), probabil pentru a nu abate atenția spectatorilor de la crunta realitate ecranizată[8]. Personajele ale căror portrete ne sunt înfățișate nu sunt eroi ci, după cum ei înșiși mărturisesc, oameni care, pur și simplu, nu au avut de ales (simțindu-se, efectiv, incapabili să trăiască în conformitate cu canoanele comunismului).
Documentându-se în amănunt, C. Popescu a reușit să redea, cu fidelitate[9], o pagină de istorie românească a cărei cunoaștere, în mod paradoxal, crește (în loc să scadă) în importanță, an după an – pe măsură ce „progresăm” (în ritmul pe care îl impune Uniunea Europeană) revenind la reguli, obligații, interdicții ori privilegii abolite în Europa de Est la sfârșitul veacului al XX-lea (și crezute, la vremea respectivă, a fi abolite pe vecie). Revenind, astfel, spre exemplu, la cenzura desființată, în România, la sfârșitul anului 1989 – nu ne referim, aici, la „cenzura” care îi preocupă, astăzi, pe mulți, constând în ștergerea unor comentarii scrise într-o pagină de Internet care nu aparține domeniului public (aceea nu este cenzură, ci politică editorială), ci la cenzură în adevăratul înțeles al cuvântului, la cenzura instituționalizată (permițând, așadar, intervenția autorităților publice) și impusă (nu doar în România, ci în întreaga UE[10]), cu ajutorul legislației penale prin (re)includerea[11], în această legislație, a delictului de opinie.
Încheiem îndemnând pe fiecare cetățean al acestei țări (sau al altei țări a Uniunii Europene) să privească Portretul luptătorului la tinerețe (Portrait of the Fighter as a Young Man) cât timp este, încă, legal să îl privească[12].
[1] Trebuie menționat aici faptul că, în ciuda unei impresii pe care persoanele semidocte sau având anumite interese politice o răspândesc, nici Grupul Carpatin Făgărășan, nici rezistența anticomunistă armată din România veacului trecut, nu pot fi considerate o „continuare” a Mișcării Legionare.
Coloratura politică a Grupului și a rezistenței a fost una eteroclită, conferind acestora statut de coaliție anticomunistă (care includea – pe lângă membrii Mișcării Legionare – membri ai Partidului Național Țărănesc, membri ai Partidului Național Liberal, militari ai Armatei Regale etc., dar și persoane fără nici un fel de orientare politică).
[2] Într-o scenă cinematografică memorabilă, „bandiții” întâlnesc școlari educați în comunism și ascultă, compătimitor și amar, cum reprezentanții „viitorului de aur” repetă – papagalicește, cu mândrie și cu inconștiență, dovedind, precoce, veleități de tirani – lozincile aberante ale Partidului care cârmuiește țara.
[3] Condamnat la moarte în contumacie, I.G. Ogoranu a fost capturat abia în anul 1976.
L-a salvat de la execuție, se pare, solicitarea expresă a Statelor Unite ale Americii, adresată dictatorului român Nicolae Ceaușescu prin Henry Kissinger însuși (consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui american Richard Nixon).
Acest important aspect, din păcate (și în mod inexplicabil), nu este menționat în Portretul … .
[4] Prin comparație (și prin contrast), I.G. Ogoranu și membrii grupului său, priviți individual (în ciuda faptelor cu totul ieșite din comun care îi caracterizează), nu atrag atenția – foarte probabil, regizorul a dorit să obțină acest efect pentru a putea realiza Portretul unui personaj colectiv, nu al unui luptător la tinerețe anume.
[5] Atotprezent în prima parte a Portretului …, personajul dispare complet, din păcate (fără vreo explicație), în partea a doua.
[6] Introdus (și ucis) în filmul artistic polițienesc Cu mâinile curate (1972), va fi înlocuit, într-o serie de creații cinematografice regizate de același S. Nicolaescu, cu un personaj similar („comisarul Moldovan”).
[7] A nu se confunda adjectivele românești „patetic” (= plin de pasiune, înflăcărat, emoționant) și, respectiv, „romantic” (= visător, idealist, pus pe fapte mari) cu adjectivul englezesc „pathetic” (= demn de dispreț, jalnic, penibil) și, respectiv, cu adjectivul românesc „romanțios” (= de dragoste).
Pentru detalii privind noțiunile „romantic”/„romanțios”, a se vedea O. Crâznic, „Roman”: considerente lingvistice (https://egophobia.ro/?p=14590).
[8] A se vedea și [4].
[9] Până și aparent neverosimila reapariție a studentului „lunetist” Laurean „Leu” Hașu, după ce s-a împușcat în cap pentru a nu cădea viu în mâinile comuniștilor, este cât se poate de reală.
[10] Nu și global, încă: în Statele Unite ale Americii, libertatea de opinie (fie aceasta și o opinie ofensatoare) rămâne un drept constituțional al fiecărui cetățean, atât timp (firește) cât „opinia” respectivă nu incită la o acțiune ilegală iminentă („iminentă” fiind, aici, cuvântul-cheie).
[11] În România, delictul de opinie, desființat la sfârșitul anului 1989, a fost reinstituit după anul 2000, sfera fiindu-i, din acel moment, lărgită în mod continuu, în paralel cu înăsprirea sancțiunilor aferente.
Evenimente legislative deosebit de grave în sensul aici prezentat le-au constituit:
– eliminarea existenței pericolului social din enumerarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (în anul 2014, prin Noul Cod penal, devenind astfel infracțiuni și fapte care, analizate în mod concret, nu prezintă nici un fel de pericol!);
– ulterior (începând cu anul 2015 și continuând, se pare, la nesfârșit), adoptarea succesivă a unor legi menite să confere protecție specială (extinsă și iar extinsă, an după an) unor categorii de persoane (considerate „vulnerabile”) pentru care – pare legiuitorul a crede – legea aplicabilă cetățenilor „obișnuiți” (aceștia din urmă fiind considerați, deducem prin interpretare „per a contrario”, a fi „invulnerabili”) nu este suficient de bună.
[12] Portretul … a întâmpinat probleme la scurtă vreme după lansare – astăzi, nu suntem siguri că ar mai putea fi lansat (de altfel, trilogia pe care o anunțase regizorul nu pare să se fi concretizat, chiar dacă un al doilea film artistic istoric programat, închinat Elisabetei Rizea, a apărut în 2013, având alt regizor și altă actriță în rolul principal decât se planificase inițial și „beneficiind” de „publicitate” discretă).
Răspunsul admirabil oferit de Festivalul Internațional de Film de la Berlin (organizatorii declarând că nu cred „în cenzură, ci în dezbatere și educație” – a se vedea, de pildă, articolul Berlinale Resists Call to Pull Romanian Film, publicat de Spiegel International în data de 17 februarie 2010), atunci când a fost solicitată, în mod oficial, eliminarea Portretului … din cadrul festivalului respectiv, nu a fost, firește, suficient pentru a netezi calea acestei creații cinematografice către publicul spectator; credem că solicitarea menționată și alte inițiative de factură similară au avut drept efect descurajarea (prin inducerea unei stări de temere!) unor persoane fizice și juridice care, în alte condiții, ar fi fost, probabil, dornice să sprijine, în varii moduri (prin organizare de evenimente cultural-artistice aferente, prin recenzii laudative etc.) capodopera lui C. Popescu.