(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
Dincolo de restrictiile staliniste, supravegheate de Mihai Roller, figura lui Ion Ghica n-a prea ieşit în relief nici după ’90. A fost nu numai prieten cu întreaga generaţie paşoptistă, a participat la cele mai multe acţiuni ale membrilor acesteia.
Prestigioasa revistă Historia, sub semnătura lui Mihai Popa, îl numeşte Ilustrul diplomat uitat: Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu succes, iar cea politică cu o oarecare reușită.
[Ion Ghica & Vasile Alecsandri @ Instanbul, 1855 / © Ion Ghica (ed. Ion Roman), Opere, I. Bucharest: Editura Pentru Literatură, 1967]
Ion Ghica a fost, dintru început, membru al societăţii Frăţia. La Paris organizează, în 1846, odată cu sosirea lui Vasile Alecsandri şi a altora, Societatea Studenţilor Români, pusă sub preşedinţia poetului Lamartine, care avea să devină unua din figurile importante ale Revoluţiei Franceze de la 1848. De Alecsandri îl va lega o prietenie de o viaţă – ale cărei baze le-a pus atunci. A făcut parte dintr-un grup restrâns care a pregătit revoluţia. La care n-a participat, fiind trimis, la sugestia lui Lamartine, la Constantinopole. Unde va rămâne 10 ani. În poziţii oscilante, de la agent diplomatic quasioficial (azi am spune agent de influenţă) la exilat şi apoi guvernator al insulei Samos, cu misiunea de a desfiinţa pirateria din arhipelag. În 1846 sultanul îi conferă titlul de bey de Samos, echivalent turcesc celui de prinţ.
În urma coordonării cu Alecsandri, asupra ansamblului, care va reprezenta prima opera memorialistică din literatura română, începând din 1880 Convorbiri Literare publică primele capitole. Prima ediţie completă apare în 1884, la Tipografia Academiei Române – al cărei preşedinte era.
O a doua ediţie, la care sunt adăugate 9 scrisori noi, apare în 1887, la Editura Socec.
Dintre ediţiile postume se poate cita cea a Editurii Albatros, colecţia Lyceum, 1973. După ’89 au apărut mai multe. Unele cu, altele fără adăugirea celor 9.
Să purcedem la rezumarea succintă a capitolelor ediţiei în format .PDF.
Inspirată alegerea introducerii atribuite adresantului formal al scrisorilor, prietenul de-o viaţă al prinţului. Formula povesteşte-mi despre… dă un aer de autenticitate ansamblului. Fraza cheie a pseudointroducerii este: dintre toate pasiunile omenești amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată. Idee-forţă a întregii generaţii paşoptiste.
Ce mai aflăm din pseudointroducerea semnată cu numele adresantului scrisorilor e rostul misiunii prinţului Ghica ca guvernator al insulei Samos. În epocă, aceasta aparţinea Imperiului Otoman. La finele staţionării prinţului în imperiu, sub diferite statute, acesta lichidase pirateria grecească. Dincolo de activităţii piratereşti uzuale, această mişcare ataca cu precădere navele de război şi de transport ale Angliei şi Franţei, aliate Imperiului Otoman în războiul Crimeii, deci combatante împotriva Imperiului Rus. Or grecii îi duşmăneau de multe zeci de ani pe turci şi se bazau pe susţinerea ruşilor, încă de la 1821. Autorul romanului epistolar memorialistic are abilitatea de a lămuri rostul pirateriei greceşti, o formă de cobeligeranţă mascată, pe seama lui Alecsandri. El mărginindu-se, vom vedea, la relatarea aventuroasă a perioadei.
Dar compoziţia ansamblului, conceput ab initio, ca volum epistolar, cere şi un cuvânt auctorial stricto sensu. Care se intitulează întroducţiune.
După un tablou pitoresc al societăţii româneşti a începutului de secol XIX, redactat în limbaj de epocă, plin mai mult de turcisme decât de grecisme şi slavisme, autorul lunecă pe nesimţite în schiţarea filosofiei progresului social, de nuantă liberală implicită.
Clucerul Alecu Gheorghescu. Povestitorul îndeplineşte o misiune poruncită de Grigore-Vodă Ghica.
Polcovnicul Ioniţă Ceganul. Portretul unui pandur care a luptat şi sub comandă rusească contra turcilor.
Din vremea lui Caragea. Propus de Metternich, grecul e acceptat de sultan numai după jurământul de-a-şi da demisia după 3 ani. Dar în primul an de domnie ţara e zguduită de celebra ciumă. Serviciul public s-a purtat banditesc, producând mult mai multe pagube decât boala. Care, oricum ucidea cam 300 de oameni pe zi.
Caragea a domnit 6 ani, nu 3 şi a fugit prin Braşov când gealatul trimis de sultan să-i ia capul intra în Bucureşti. A strâns o avere imensă, mai ales vânzând avar dregătorii. Din Italia a ajutat Hetairia (Eteria) cu bani.
E adevărat că fiica sa, Domniţa Ralu, a ridicat un teatru şi şi-a trimis trupa grecească la Paris, să studieze cu marele actor Talma. După fuga domnitorului, proiectul s-a stins. Iancu Văcărescu a încercat să pună limba românească e scenă, dar evenimentele potrivnice au amânat proiectul, până la înfiinţarea, în 1833, a Societăţii filarmonice, de către Ion Câmpineanu.
Şcoala de acum 50 de ani. Un poem amplu despre tranziţia de la învăţământul grecesc în principate la cel românesc, prin efortul unor patrioţi. Focalizat pe portretul scriitorului Nicolae Filimon. Un fragment elocvent: Ciocoiul își crește copiii cu slugile până îi aduce în gradul cel mai înalt de corupțiune, și atunci îi trimite în Franța. Ciocoiul și puiul de ciocoi nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, ca să poată esploata toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, devotamentul și toate virtuțile cetățenești sunt vorbele care-i servă de trepte ale scării pe care se suie.
Din timpul zaverii. O îndelungată relatare a ceea ce s-a numit ulterior chestiunea orientală, de la Eteria, cu influenţa ei nenorocită asupra vieţii din principate până-n pragul războiului ce-a dus, pentru acestea, la instituirea regulamentelor organice. Chiar cu moartea lui Alexandru I, campionul Europei, toate evenimentele au concurat în avantajul Rusiei şi al grecilor. Consider o scădere a cronicii epistolare expedierea telegrafică a slugerului Tudor. E adevărat, la scara evenimentelor relatate în capitol, ponderea lui Tudor rămâne minoră. Iar viziunea cronicarului, dacă-l putem numi aşa, s-a păstrat largă, de la un moment anume.
Liberalii de altă dată. Nu numai tonul, ci mai ales viziunea beyului Ion Ghica au evoluat, treptat, de-a lungul succesiunii scrisorilor. Aceasta fu scrisă în 1880, la moşia din Ghergani, unde s-a retras pentru restul vieţii.
Cititorului de azi îi sugerez un experiment. Să citească primele pagini ale scrisorii făcând abstracţie de titlu. Par un articol scris în acelaşi timp cu Eminescu. Dacă nu materia primă pentru violenţa amară din Epigonii. Apoi să recitească titlul. Ţinta lui e acceaşi cu a poetului. Diferenţa e între melancolia dezabuzată a celui care după demisia din 1871 din ultima funcţie de prim ministru se retrăsese din politică şi vocea militantă a celui care mai avea doar 9 ani de trăit.
Concluzia beyului e fără echivoc: Eu, din parte-mi, convins că, în tot ce s-a făcut bun și bine în țară, fiecare la rîndul său nu a fost decît un instrument zelos și devotat voinței naționale.
… Condus de aceste dorințe, cred că fac bine adresîndu-ți această epistolă urmată de cîteva altele, în cari îmi propun a trata cîteva din principiile cari ar trebui să conducă societatea noastră. Le voi trata astfel precum ele sunt înțelese de publiciștii cei mai eminenți ai Europei și asupra cărora astăzi nu mai esistă între oamenii de știință politică mai multe feluri de a vedea.
Ceneralul Coletti, la 1835. Scrisoarea relatează cunoştinţa, într-un salon parizian, a generalului care se dovedeşte a fi cuţovlah. E cadorisit cu poezia tipărită a lui Grgore Alexandrescu şi Iancu Văcescu. Apoi, ca încununare, vedem un examen al unui tânăr român la Sorbona.
David Urquhard. În anii de studiu la Paris ai autorului scrisorilor se strânseseră legăturile dintre tinerii moldoveni şi cei munteni. El ajunsese să scrie în ziare franceze, făcând cunoscut neamul său şi starea principatelor subprotectoratul rusesc. Acolo îl cunoaşte pe tânărul diplomat, apoi politician, al cărui nume dă titlul capitoului. Activitatea publică a acestuia cântărea, cât cântea, în balanţa politicii engleze, pentru limitarea ambiţiilor Rusiei.
Libertatea. Un amplu eseu social politic. Totodată o analiză a societăţii umane. Cel mai consistent capitol de până acum.
Egalitatea. Alt eseu, prilejuit de conceptul fundamental adoptat ca subiect, dar cu accente satirice. Putem considera, fără exagerare, că materia primă a eseului e un punct germinativ sui generis pentru agricultura acidă a lui Caragiale.
O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848. O adevărată proză scurtă. Excelent scrisă. Expeditorul scrisorii valorifică o experienţă personală pentru a ilustra, comparativ, paşii modernizării.
Dascăli greci şi dascăli români. Înaintea primei lecturi mă aşteptam la o replică serioasă la adorabila proză a lui Negruzzi, Cum am învăţat româneşte. Dar nu e. Autorul scrisorilor a adoptat rolul observatorului lucid al existenţei românilor de-a lungul unei perioade de iuţirei de sine. Cele două categorii de dascăli nu sunt privite antagonic. Iar unele pasaje îl anticipează pe Spiru Haret.
Tunsu şi Jianu. Cel mai viu portet, cunoscut îndeaproape, al celebrului haiduc.
Teodoros. Povestea unui excepţional personaj, copil din flori cu părinţi slujbaşi pe moşia familiei scriitorului care ajunge… rege (negus) al Abisiniei. Amănunte biografice recognoscibile ar argumenta realitatea eroului.
Teodor Diamant. Inspiat cuplaj pe fond onomastic cu precedentul capitol, scriitorul dăruie portretul stilizat al cunoscutului socialist utopic român, creatorul falansterului de la Boldeşti-Scăieni.
Căpitanu Laurent (1) şi (2). Sub forma portretului literar al personajului real, ofiţer naval francez, bun şi statornic prieten, beyul dă substanţă istoriei – pigmentate cu abile nuanţe rocamboleşti – povestite a celor 6 ani ca guvernator al insulei aflate acum în UE.
Legile. Istorie telegrafică a perioadei care a dus la implementarea Regulamentului Organic şi tribulaţiile impunerii acestuia de către generalul conte Kiseleff.
Băltăreţu. Un bogătaş căruia boierimea încontrată cu vodă Mavrogheni îi cere un credit, izvorăşte precum dopul buteliei de şampanie din bruhahaul pitoresc al vremii.
Bârzof. Personaj cunoscut de tatăl memorialistului, pe vremea ciumei adusă de muscali. In rezumat: Rușii au privilegiul de a fi răi, cruzi și nedrepți și d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet…
Insula Prosta. Degetul opozabil al compendiului. Memorialistul lasă loc profesorului de economie politică ce teoretizează inteligent in format fictiv. Nu pot să nu citez un distins literat care se mărgineşte să considere capitolul doar o juxtapunere de utopie şi distopie. Are dreptate, dar nu e doar atât.
Dincolo de lecţia predată cu mijloacele naraţiunii fantaste, găsesc nucleul gândirii nu doar economice a scritorului în inserarea, en passant, a lui Karl Marx. Plasat, discret şi simbolic, între Ferdinand Lassale şi… Bakunin. Afară de originalitatea secantă a pastorului Wurmbrand (Marx şi Satan) n-aș crede că dintre miile de texte referitoare la Marx să fi comis altcineva o încadrare aşa de originală. Dacă nu uităm că printre admiratorii social-democratului s-a aflat Bismarck, înţelegem că reperele sunt scrise adânc.
Dar profesorul de economie politică nu se opreşte aici. Ci explicitează, cu argumente specifice, limitele teoretice ale lui Marx. Celebrul pseudoraţionament al plusvalorii realizate de capital în dauna muncii e scris pentru publicul fractodoct. Ergo… proletariatul nu doar industrial.
Concluzia e fără echivoc: Iată la ce aberațiuni poate ajunge spiritul omenesc cînd pierde din vedere principiile primordiale ale moralei, ale drepturilor și ale datoriilor.
Important, capitolul e datat Londra, 1885. După prima ediţie tipărită a scrisorilor.
Ultimele 3 capitole sunt dedicate unei trinităţi a trei personaje istorice româneşti de elită, apreciate şi admirate de memorialist: Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu şi, finis coronat opus, Nicu Bălcescu.
Las comentarea acestora cititorilor romanului epistolar, memorialistic şi, dece în ultimul rând, cititorilor acestui raport de lectură.
NOTA BENE: lecturi în completare: https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/beyul-de-samos-3015921