Mânza
Odată, când eram în gimnaziu,
ne-au dus într-o excursie la o herghelie.
Cel mai mult mi-au plăcut niște mânze.
Mai văzusem mânji la bunici.
Alergau mereu singuri și liberi
în urma căruțelor care treceau pe drum,
sfioși față de noi, copiii,
care voiam să-i atingem cu nuiele de dud.
Cele despre care zic erau altfel.
Alergau împreună pe câmp,
se tăvăleau prin iarbă și nu se temeau
când le dădeam morcov și măr.
Mie îmi plăcea la nebunie cuvântul mânză.
Așa ne strigau în familia extinsă:
Ce faceți, mânzelor? Mânzoacelor!
De parcă animalul acesta imprevizibil
și periculos făcea parte din mine,
ascuns în pletele moștenite de la bunica
și pe sub pielea mereu bronzată.
Am oare o inimă de cal, mare și puternică,
prin care zvâcnește sânge de om?
Așa mă gândeam noaptea,
când toți ceilalți dormeau și visau,
un pic speriată că a doua zi,
în urma vizitei unor zâne pe balcon,
mă voi trezi cu urechi ascuțite,
stea în frunte și patru picioare subțiri,
incapabilă să rostesc vreun cuvânt,
dar gata să câștig olimpiade.