de Floriana Genes
“All the world’s a stage,
and all the men and women merely players:
They have their exits and their entrances;
And one man in his time plays many parts.”
[W. Shakespeare, As You Like It, Actul II, Scena VII]
Erving Goffman e considerat de mulți ca fiind cel mai influent sociolog american al secolului XX, lucrările sale fiind mai mult decât studii de specialitate. În 1956, Goffman a publicat „Viața cotidiană ca spectacol”, în care a prezentat concepția sa dramaturgică cu privire la interacțiunile sociale, prin care susține că oamenii nu au un singur sine, ci interpretează diverse roluri distincte în fața celorlalți, alese în funcție de context sau aspirații personale.
În aceeași perioadă, în Franța, renumitul filosof Jean-Paul Sartre lucra la idei asemănătoare cu cele ale lui Goffman. Născut în 1905, Sartre a fost probabil cel mai influent dintre filosofii existențialiști. Așa cum a susținut în capodopera lui din 1943, „Ființa și neantul”, a considerat că oamenii nu posedă un singur sine inflexibil, perspectivă ce îl apropie de scrierile lui Goffman. Ființa umană, conform lui Sartre, se bazează pe o contradicție. Este, în același timp, transcendență și facticitate și acesta este unul dintre motivele pentru care ambiguitatea este inerentă ființei umane.
În analiza mea, voi oferi o imagine de ansamblu asupra ideilor lui Goffman și Sartre cu privire la identitatea omului în societate. Voi arăta că, deși au opinii similare în ceea ce constă identitatea personală, ei trag concluzii opuse pornind de la aceeași premisă.
Pentru început, nici Goffman și nici Sartre nu au crezut în viziunea standard a identității personale. Concepția pe care o împărtășesc cei mai mulți oameni se referă la faptul că în profunzimea ființei umane, sub tot ceea ce am făcut vreodată, am gândit, simțit sau dorit, se află sinele real, esența pe care am avut-o dintotdeauna și de care nu ne putem elibera niciodată. Nu putem acționa sau gândi mereu în moduri care sunt reprezentări bune ale acestui sine, totuși el este întotdeauna acolo, în fundal. Această concepție își are originile în mișcarea de la finalul secolului al XVIII-lea cunoscută sub numele de „Romantism”. Romanticii au fost cei care au definit inițial sinele ca pe un interior neschimbat. Pentru ei și pentru mulți dintre noi, este esențială exprimarea individualității acestui nucleu interior. Însă ideea că oamenii posedă un sine profund nemodificat nu a fost întotdeauna cea mai populară viziune. De exemplu, în Grecia Antică, majoritatea oamenilor s-au înțeles în termenii metafizicii teleologice. Practic, doctrina teleologică implică explicarea lucrurilor afirmând că acestea tind să-și îndeplinească scopul natural. Susținătorii acestei concepții merg pe ideea că oamenii se străduiesc pur și simplu să își atingă acest scop, indiferent spre ce înclină ei din punct de vedere moral, sau social. Prin urmare, nu există niciun fel de sine sub scopul nostru natural. Goffman și Sartre au respins, la rândul lor, ideea unui sine profund și suprem, însă mai curând datorită fenomenologiei, decât prin prisma metafizicii teleologice. Fenomenologia studiază lumea așa cum este reprezentată ea în conștiința umană. Motivul pentru care fenomenologia i-a condus pe cei doi autori la respingerea ideii unui sine unic este cel mai bine rezumat de David Hume, care a scris: „Din partea mea, când pătrund adânc în ceea ce mă numesc eu, mă lovesc mereu de o anumită percepție sau alta cu privire la cald sau rece, lumină sau umbră, dragoste sau ură, durere sau plăcere. Niciodată nu mă pot surprinde fără o percepție și niciodată nu pot observa doar percepția în sine.” (Hume, 2012). A se observa accentul lui Hume asupra sinelui așa cum este revelat conștiinței sale.
Deși nici Goffman, nici Sartre nu credeau într-un sine profund, neschimbător, concluziile pe care le-au tras pornind de la aceeași premisă sunt foarte diferite. Goffman a fost doar intrigat de ideea că nu există un sine fix și imuabil. Pentru Sartre, însă, lipsa unui sine profund a reprezentat un fapt alarmant. Practic, pentru că nu avem un sine suprem, tot ceea ce avem cu adevărat este suma experiențelor noastre. În fiecare moment al vieții noastre, ne creăm experiențele, indiferent dacă vrem sau nu. Prin urmare, fiecare dintre noi purtăm o povară extremă sub forma unei responsabilități uriașe de a ne forma pe noi înșine în fiecare moment al existenței (Sartre, 1943).
Pentru Goffman, cel mai autentic sine pe care îl avem este masca noastră socială ideală. El scrie: „În măsura în care această mască reprezintă concepția pe care ne-am format-o despre noi înșine, rolul la înălțimea căruia ne străduim să performăm, această mască este sinele nostru adevărat, sinele care ne-ar plăcea să fim.” (Goffman, 1959)
În contrast, pentru Sartre, o persoană trăiește cu autenticitate atunci când își dă seama că nu are un interior profund și, prin urmare, acționează în moduri care indică libertatea sa absolută. Această idee poate fi mai ușor de conceptualizat cu un exemplu dat chiar de Sartre în „Ființa și neantul”. El spune: „Să luăm în considerare acest chelner în cafenea. Mișcarea lui este rapidă și în față, un pic prea precisă, o idee prea rapidă. El vine spre patroni un pic prea subit. Se apleacă puțin prea dornic, dar ce joacă? Nu trebuie să privim mult înainte să putem explica. El joacă rolul de a fi chelner într-o cafenea.” (Sartre, 1943)
Conform lui Sartre, chelnerul trăiește inautentic, deoarece el crede cu adevărat în performance-ul său de chelner (ceea ce Sartre numește „trăind cu rea-credință”). De aceea, consideră că personajul din exemplu ar trebui să fie criticat. Că el joacă cu condiția să îndeplinească, dar nu este, nu poate fi redus la rolul lui. La fel, există și „dansul băcăniei, al croitorului, al ofertantului, prin care toți se străduiesc să-i convingă pe clienții lor că nu sunt altceva decât un lăcătuș, un licitator, un croitor” (Sartre, 1943), totuși niciunul dintre ei nu va fi acest personaj pe care și l-au creat și pe care îl joacă. Aceasta este doar o reprezentație, un spectacol pentru sine și pentru alții. Dar, dacă este o reprezentare pentru sine, atunci sinele e automat separat de această persoană și nu mai poate fi această persoană. Aici, ne confruntăm cu o contradicție: nu putem fi în același timp persoana care acționează și persoana care observă și judecă.
După Goffman însă, chelnerul trăiește cu ceea ce el numește sinceritate și, prin urmare, ar trebui să fie lăudat tocmai pentru că el crede în performance-ul său. Potrivit lui, oamenii se pot manifesta doar printr-un rol. Interacțiunea dintre oameni este comparată cu un teatru în care oamenii vor avea fiecare câte o mască într-un anumit moment. Goffman explică faptul că fiecare persoană are un rol care este actualizat în funcție de situație; un individ va fi profesor ziua, după care părinte și apoi soț sau soție. Găsim aici un ecou la diferitele „dansuri” menționate anterior, descrise de Sartre. Goffman chiar citează un extras din „Ființa și neantul” în „Viața cotidiană ca spectacol” și califică individul drept interpret „fabricant al impresiilor implicate în sarcina tot atât de umană de a realiza un performance” (Goffman, 1959).
O mare parte din ceea ce facem în viață pare a fi un fel de „a ne asigura” că interpretările personale si cele pe care le observăm la alții se potrivesc cu o anumită realitate. Ne place să prezentăm lumii o imagine de sine pentru care facem eforturi de a o susține, ceea ce face interesantă relația dintre performance și public. Este vorba de o relație dialectică în toate sensurile – nu prea mult “efectuând” fără un auditoriu – deși, evident, suntem atât de convinși de performanța noastră încât putem deveni propriul nostru public. Iar așteptările unui public sunt un factor cheie în calea și direcția unui spectacol. Aceasta este o idee ce duce cu gândul la Panopticonul lui Foucault: suntem urmăriți, astfel încât ne vom comporta ca și cum am fi urmăriți, așa că ne vom comporta ca și când vom fi urmăriți chiar și atunci când nu vom fi urmăriți.
Personal, consider că principala problemă legată de ideea de performance este aceea că oamenii nu văd cu adevărat ceea ce fac în viață ca fiind un spectacol. Este esențială menținerea oricărui aspect care trebuie menținut. Atât timp cât se menține această aparență, ceea ce se află dedesubt (adică conceptul tradițional de sine) este în realitate neimportant. Noțiunea de interpretare implică un tip de minciună. Dar ideea susținută de Goffman este că pentru a îndeplini cu succes toate rolurile sociale care ni se succed trebuie să credem în ele. Dacă suntem doar ceea ce determină relațiile cu ceilalți, atunci ceea ce gândim sau simțim în interior și nu împărtășim cu ceilalți, nu contează deloc. De multe ori jonglăm atât de rapid cu rolurile, încât ne încurcăm: suntem studenți, apoi fii sau fiice, apoi angajați ai unei companii, gazde pentru oaspeți, clienți ș.a.m.d., totul în funcție de audiență și context. Ne alegem „costumele” cu multă atenție, avem grijă la atitudine și la fiecare detaliu al interpretării, totul într-un joc minuțios până în momentul în care cade cortina, răgazul atât de necesar fiecăruia dintre noi. Goffman însuși subliniază faptul că perspectiva dramaturgică este doar un alt aspect al unei încercări mai mari de a explica acțiunea umană în termeni de interacțiune, dar din punctul meu de vedere, ea are o pondere profund explicativă, situându-se la granița cu filosofia budistă și cea hinduisă.
#
Referințe bibliografice
Goffman, Erving (1959) The Presentation of Self in Everyday Life, Anchor Books, New York.
Sartre, Jean-Paul (1943) L’être et le néant: essai d’ontologie phénoménologique, Gallimard, Paris.
Hume, David (2012) Despre idei, ALL, București.