o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
„Podul diavolului” este noul roman al scriitorului Radu Paraschivescu, un policier mai apropiat ca stil și comic de limbaj de „Acul de aur și ochii Glorianei” decât de scrierile Agathei Christie, menționată de câteva ori între paginile cărții ca o autoritate în domeniu. Dincolo de mistere și crime, „Podul diavolului” este o călătorie în pitorescul sat Saint Cirq Lapopie, dar și un joc aproape suprarealist al literaturii, ceea ce autorul nici nu ascunde, avertizându-și încă din prefață cititorul asupra „capcanelor” pe care le va întâlni pe parcursul lecturii.
Această „ilustrată de vacanță” literară ascunde evenimente dramatice, prezentate însă cu destul umor, ce se desfășoară în medievalul Saint Cirq Lapopie – o împletitură de străzi înguste și case de piatră, cățărate pe un promontoriu stâncos și oferind o panoramă impresionantă asupra regiunii înconjurătoare și a râului Lot. În satul cu farmec vetust, ce place personajelor, dar și cititorilor, există câteva secrete, unele destul de sângeroase, adunate în jurul lui „La Rose Impossible”, casa suprarealistului André Breton prin intermediul căreia se produce ruptura în real și se netezește trecerea din lumea Saint Cirq-ului în cea a literaturii polițiste, fapt ce conferă romanului atât o notă culturală, cât și una de mister.
André Breton este, de altfel, personajul en titre al acestei cărți, atât în nume propriu, cât și prin intermediul altor personaje, ale căror gesturi sau acțiuni capătă astfel o nouă dimensiune. Și în cazul evenimentelor din pitorescul sat Saint Cirq Lapopie, realitatea se încovoaie sub propria greutate, iar liantul ce ține laolaltă lucrurile se crapă, lăsând să se strecoare prin spărtură tot felul de personaje care evoluează cu gesturi bizare. De aici, până la o crimă, două, poate chiar mai multe, cel puțin în teorie, nu este decât un pas pe care unul dintre personajele nemulțumite de păcatele ce înfloresc în sat îl face cu nonșalanță și chiar cu o oarecare eleganță.
Cei doi protagoniști, Ann Drobret și Bernard Emo, două persona sau identități sociale construite de Radu Paraschivescu folosindu-se de André Breton și ale căror nume sunt anagrame ale numelui acestuia –, dar nicio mirare, de vreme ce suprarealismul permite astfel de jocuri, – vizitează satul și fac cunoștință cu potentatul local, baronul Narbo de Rent. Acesta posedă un nume atât de insolit, încât îl suspectezi pe dată că ascunde o altă anagramă din cele cinci anunțate de autor în prefața romanului. Narbo este cât se poate de suprarealist, plin de trăsături ciudate și contradictorii și posesor al unor manii, dintre care una este legată de băutul din alte pahare decât cele care-i aparțin.
De altfel, asocierea lui Breton cu Saint Cirq Lapopie nu este întâmplătoare, pentru că are la bază un adevăr istoric și anume că scriitorul a trăit cu adevărat într-o casă pe care a numit-o „La Rose Impossible”.
Radu Paraschivescu își structurează romanul în mai multe capitole fiecare cu perspectiva lui narativă. Unele capitole le au ca personaje pe cele două roze, Ann și Bernard, franțuzoaica și britanicul, implicați într-un altfel de război, altele conțin povestea, sau mai bine zis, refularea asasinului, care vrea să curețe satul de păcătoși. El începe cu librarul Laurent Doucet de la „Trandafirul imposibil”, de altfel, un personaj cât se poate de real și președinte al asociației „La Rose Impossible”. Intercalate, sunt însă și alte povești, cele ale podurilor blestemate, dintre care cel al podului Valentré, despre a cărui construcție se spune că a fost supravegheată de un spirit rău, fiindcă arhitectul încheiase un pact cu diavolul pentru a finaliza lucrarea. Din fericire, diavolul a fost înșelat, iar arhitectul și-a recâștigat sufletul prin plasarea unei cruci în ultima arcadă.
Această structură labirintică, complicată, dar seducătoare, a romanului trimite ea însăși la textele lui André Breton:
„De altfel, viața cotidiană abundă în mărunte descoperiri de acest fel, în care predomină frecvent un element de aparentă gratuitate consecință foarte probabilă a incomprehensiunii noastre provizorii, și care-mi par, prin urmare, cele mai puțin demne de dispreț. Sunt întru totul convins că orice percepție, oricât de involuntară, cum ar fi, de pildă, cea a unor cuvinte rostite întâmplător, poartă în sine soluția, simbolică sau de altă natură, la problema pe care o ai cu tine însuți. Îți rămâne doar să știi să te orientezi prin labirint. Delirul de interpretare nu începe decât atunci când un om prost pregătit se-nspăimântă în această pădure de indici. Dar eu susțin că atenția mai degrabă și-ar sfărâma singură încheieturile mâinilor decât să accepte o secundă ca dorința unei ființe să-i rămână exterioară.” (André Breton, Iubirea nebună, trad. Ovidiu Nimigean, Polirom, Iași, 2019)
Titlul romanului „Podul Diavolului” face referire la celebrul pod Valentré, simbol al orașului Cohors, aflat tot pe râul Lot, nu departe de Saint Cirq Lapopie. În roman, misterul ce se dorește dezvăluit își are originea în cartea lui André Breton și într-un album realizat de René Bondrat, un artist fictiv, cu un nume ce reprezintă tot o anagramă. În albumul cu coperte vernil al lui Bondrat, „Arcade în Arcadia”, se regăsește un desen al podului Valentré cu cele șase arcade ale lui, dar și imaginea tristă a cadavrului unei femei în vârstă, abandonat în apropierea râului. Sigur că povestea lui René Bondrat merită cunoscută, mai ales că personajul acesta inedit, amestecat în tot felul de combinații necurate, este considerat mort și îngropat, deși se dovedește a fi cât se poate de viu.
„Podul diavolului” este un roman cu accente de policier combinat cu o perspectivă à la André Breton, ce introduce în text acea atmosferă pitorească, cu mistere, iar prezența personajelor Ann Drobret, Bernard Emo, Narbo de Rent și René Bondrat, alter egourile scriitorului suprarealist, aduc în poveste elemente culturale, trezind în cititor o plăcere ludică.