(egoZaur)
de Sorin-Mihai Grad
Închei în curând un an în care am reușit să ratez mai multe termene decât până acum, oricât m-am străduit să nu o fac. Cauza principală e o tendință a mea de care am mai povestit aici. Conștient de ea, m-am străduit să nu folosesc cuvinte ca „promit” când am anunțat că aș face ceva până la o anumită dată, așa că, tehnic vorbind, n-ar trebui să mă simt chiar atât de vinovat cât ar fi cazul dacă mi-aș încălca promisiunile. Doar că nu e vorba doar de ce-am spus altora că voi face.
Cele mai multe asemenea ratări sunt legate de mine. Mi-am propus să fac ceva până la ora sau data cutare și nu mi-a ieșit. S-a întâmplat și să nu fie neapărat din vina mea, însă deseori nereușita ar fi fost evitabilă cu mai multă organizare și atenție în selecția activităților propuse, convenite sau acceptate. Mă urmează în clasament iubita mea și alți apropiați, pe când față de străini sau abia cunoscuți mă țin aproape mereu de cuvânt în privința respectării termenelor, la fel și în privința chestiunilor oficiale. O cauză ar fi că apropiaților am mult mai des ocazia să le mai și greșesc [în special în privința respectării angajamentelor] decât străinilor. Alta e că ei îmi iartă asemenea scăpări, sau măcar le trec cu vederea, pentru că [sperăm/credem că] mai avem destul timp de petrecut împreună. Alta e că și ei se comportă, de obicei, asemănător, așa că ar fi cam complicat să-mi reproșeze scăpări prea asemănătoare cu ale lor.
Revin la mine, personajul față de care spun că nu am nevoie de promisiuni sau angajamente. Cel puțin așa mi se pare, pentru că realitatea mă contrazice flagrant. Poate că dacă mi-aș promite ceva, aș chiar reuși să mă țin de treaba respectivă. Că dacă e vorba de planuri, știți probabil și voi cum râde viața [realitatea,…] de ele. În concluzie, prefer să nu trag nici una, pentru că am impresia că nu mi-ar plăcea ce aș emana.