[piesă într-un act]
de Dr. Cătălina Florina Florescu
Personaje:
ANA, din baladă
NATALIA VOVTCHENKO, din realitate
PASĂREA PHOENIX, nume de scenă, actriță
TRECĂTOARE 1, TRECĂTOARE 2, trucuri care ajută ca dialogul să se creeze spontan
CASETOFON, care ajută ca trecutul sa revină (marcat în text cu roșu)
1.
TRECĂTOARE 1: Dacă ai fi să o iei de la capăt, ce ai face diferit?
TRECĂTOARE 2: Vorbești cu mine?
TRECĂTOARE 1 (mirată): Nu fac asta zi de zi?
TRECĂTOARE 2: Mda, faci, dar ai zis ieri că nu mai vorbești cu mine.
TRECĂTOARE 1: Ieri… Hm…
Cine și-l mai aduce aminte pe ieri?
TRECĂTOARE 2: Eu.
TRECĂTOARE 1: Hai, zi-mi, dacă ai fi să o iei de la capăt,
ce ai face diferit?
TRECĂTOARE 2: M-aș naște pe o altă planetă.
TRECĂTOARE 1 (către cei din sală): Și voi?
2.
TRECĂTOARE 2: Tu auzi ceva?
TRECĂTOARE 1: Ce să aud?
TRECĂTOARE 2: Nu știu.
Mi-e frică.
TRECĂTOARE 1: Pune-ți capul pe mine. Respiră adânc.
(către cei din sală) Și voi.
Altfel nu putem înainta.
3.
PASĂREA PHOENIX: Observ cum Ana trage un fir dintr-o cusătură.
Îl ia în mână şi se duce cu el
în mijlocul scenei.
Se plimbă prin tot spaţiul
nefamiliar pentru ea, acasă pentru mine.
Firul îi devine partener de dans.
ANA: Hei, nu ştiam că poţi să dansezi.
Ce mai știi să faci?
PASĂREA PHOENIX: Ana nu mă observă,
Iar eu mă uit la ea atent.
Firul de cusătură nu îi răspunde.
Ana îl ține în mână strâns.
Pare să îl sugrume.
Pare să nu îi mai pese de nimic.
Deschide pumnul.
ANA (cu regret): Iartă-mă.
PASĂREA PHOENIX: Ana își reia dansul.
Abundă bucuria pe faţa ei.
Radiază.
Se opreşte.
ANA: Pfiu, iar mi-e sete!
PASĂREA PHOENIX: Se uită în jur sperând
să găsească altceva de băut.
Găseşte o sticlă de vin începută.
Bea.
ANA: Un pic cam acru, dar merge.
PASĂREA PHOENIX: Toate luminile din încăpere se sting.
Pe corpul ei se suprapun
imagini ale unui şantier în lucru, de la schiţe la schele la mortar,
cărămizi şi oameni.
Corpul Anei este un şantier în lucru.
4.
TRECĂTOARE 1: Când eram mică, îmi tăiam toate păpușile la gură.
TRECĂTOARE 2: De ce, ca să vorbească?
TRECĂTOARE 1: ….
TRECĂTOARE 2: Ca să cânte?
TRECĂTOARE 1: ….
TRECĂTOARE 2: Ca să sărute?
TRECĂTOARE 1: Ca să mănânce!
TRECĂTOARE 2: Zi mai multe.
TRECĂTOARE 1: Și dacă mă deșir?
TRECĂTOARE 2: Ce???
TRECĂTOARE 1: Ție nu ți-e teamă că, tot vorbind, ai să te pierzi?
TRECĂTOARE 2: Măcar azi, te rog, zi mai multe.
TRECĂTOARE 1: Păpușa mea favorită era Aurica, nu conta că era în serie, era a mea
și o luam peste tot. I-am scos vestimentația în care venise și am tăiat din ce purtasem la serbarea de sfârșit de an în clasa întâi și i-am făcut o rochie păpușii.
Era albastră. Fusese dintr-o rochie de-a mamei.
Mama… Eu… Aurica…
O luam pe păpușă peste tot.
Într-o seară, după ce ne jucasem cu orele afară, ne-a venit nouă ideea
să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Am pitit-o pe Aurica unde știam eu,
avea locul ei secret, m-am dus, m-am distrat și,
când să ne ducem în casă,
n-am mai găsit-o.
Nu aveam părinți duri, dimpotrivă.
M-am dus plângând acasă.
Chiar urlând de disperare:
– Aurica! Aurica!
Săraca maică-mea nu știa ce se întâmplase. Dacă era vorba de vreo colegă de-a mea
sau dacă eu chiar plângeam după o păpușă.
Și a venit cu mine să o caute.
Căutam împreună cu lumânarea,
că nu aveam lanternă și nici telefoane dintr-astea ca acum.
Degeaba!
Cine fură o păpușă?!
TRECĂTOARE 2: Jucăria mea favorită era o balerină care se rotea întruna când învârteai de cheiță. Avea o rochie roșie, și mi se părea că este cea mai frumoasă femeie. Într-o zi am găsit-o aruncată la gunoi.
Iar făcuse tata curat.
5.
NATALIA: M-am născut și crescut la Kyiv.
Mi-a plăcut acolo mereu: și limba și oamenii și obiceiurile.
M-am născut într-un loc frumos.
Pentru mine era chiar de poveste.
De ce zic era? Acel loc încă există!
PASĂREA PHOENIX: Natalia se uită de jur împrejur și râde.
NATALIA: Nu seamănă deloc cu ce am lăsat în urmă. Pare că sunt la teatru, ….
Sunt pe (se aranjează un pic) … scenă??
PASĂREA PHOENIX: Natalia se ridică și examinează tot ce vede. Ridică obiecte de pe jos, iese din scenă, mișcările ei sunt făcute fără o ordine și un scop anume. Ține ceva în mână.
NATALIA: Cineva și-a uitat portofelul aici. Petre Petrescu. 65 de ani. Cât face? (socotește) Ba nu, 62. … Ochi albaștri. 175 centimetri. … Oare asta e fata lui? Aici cred că era cu părinții. Nu… stai… Poate el e în poza asta. (o pauză)
Locuiesc singură. Mi-e bine așa, fără partener. Când a început războiul, m-am blocat și, deși nu îmi place să fac curat excesiv, să șterg totul de 2 ori, am făcut asta în timp ce îi auzeam pe vecini cum coboară scările în goană, cum strigă, îi auzeam și eu eram parcă pe altă lume. Mă băgam pe unde nu mă băgasem vreodată până atunci: femeie în toată firea, stăteam ascunsă sub pat și ștergeam praful. Aveam gumă de mestecat și făceam baloane. Le spărgeam zgomotos sau în fine, … încercam. Și râdeam. Pentru că Anastasia, cea mai bună prietenă a mea de la grădiniță, făcea cele mai zgomotoase baloane și se mânjea pe față total cu ele.
6.
ANA: Zic asta celor care nu ştiu despre mine de la mine.
În ziua aia făcusem plăcinte de tot felul, cu carne, cu mărar şi ciuperci,
cu mere şi scoţişoară.
Eram foarte fericită.
M-am dus să îi aduc mâncarea.
Era nervos. Agitat.
I-am zis blând,
- Ce este?
şi el a zis,
- Lasă ce ai adus şi pleacă.
Apoi dialogul a fost sec :
- Nu ai măcar un minut liber? Nu te văd toată ziua. Vreau să îţi vorbesc.
- Femeie, nu înţelegi că am probleme??
- Ce probleme ? Pot să te ajut ?
- Îţi mai zic o dată: lasă merindele şi du-te!
Am vrut să plec.
Nu era prima dată când îmi trântea uşa în nas nervos. Desigur, acum nu era nicio uşă în faţa noastră. Dar nu ştiu cum se face, uşile astea apar şi dispar cum şi când vor ele.
PASAREA PHOENIX: Ana ne arată spatele.
Pe el vedem pictată schiţa unei mănăstiri.
7.
TRECĂTOARE 1: Mamaia mă lua rar la biserică.
Mă certa:
- Pune-ți ceva decent.
Eu veneam de la joacă sau mă duceam acolo
și mă cățăram peste tot,
veneam cu julituri noi peste julituri vechi
și știi, nu plângeam niciodată,
veneam cu sângele uscat pe picioare și mâini
și ea îmi zicea să îmi pun ceva decent.
TRECĂTOARE 2: Adică, ce aveai pe tine?
TRECĂTOARE 1: Pantaloni scurţi și tricou.
TRECĂTOARE 2: Cât de scurţi?
TRECĂTOARE 1: …
TRECĂTOARE 2: Și buni era la fel, dar o lăsam în pace:
- Lasă, buni, că tot la dracu ne ducem.
O sărutam pe frunte,
îi luăm mâinile în mâinile mele și le sărutam și pe ele.
Apoi plecam împreună la biserică.
Nu ne vorbeam nimic pe drum.
Nici la întoarcere.
Eram pe altă lume.
TRECĂTOARE 1: Cum e în biserică?
TRECĂTOARE 2: Liniște.
8.
NATALIA: Când în sfârșit m-am hotărât să mă duc la subsol, să fug ca vecinii acolo, să mă apăr, și uitasem cum era acolo, cum o firmă îl închiriase ca sală de jocuri.
Rușii ne omorau afară și la adăpost adolescenții omorau Zombi și alte ciudățenii.
Era un bloc vechi, cum nu se mai fac acum, de pe vremea războiului rece.
PASĂREA PHOENIX: Natalia se ridică și începe să respire adânc.
Se pune pe jos într-o poziție yoga.
NATALIA: Peste tot în jurul meu se omora.
Adolescenții râdeau când mai doborau un Zombie.
(contemplativ) Poate că trebuie să știi cum să omori.
Nu ca mine care doar îmi fac semnul crucii.
Mă uitam la ei, mă uitam în jur. Și cum priveam eu așa, văd mormanul ăsta plin de obiecte. Uitasem că alții aveau acolo club și “confecționau mici statuete”.
Noi stăteam așa, chirciți de frică, și statuetele astea erau parcă ca și noi.
Bine, ele nu se chirceau de frică, dar erau ca și noi, imobilizate.
Uitasem că acolo se strânsese “o întreagă colecție de obiecte mici, un fel de muzeu”. Uitasem că acolo erau “toalete, aer condiționat, cuptor cu microunde”.
Pe bune, de ce mă plângeam ???
Că stăteam lângă niște adolescenți care tot omorau???
Că stăteam printre niște statuete care nu se mișcau???
PASĂREA PHOENIX: Natalia se ridică și corpul ei mimează.
Ea nu îmi vorbește, nici nu știe poate că sunt aici, lângă ea. Pe vremea când eram studentă la teatru făceam tot felul de exerciții de încălzire. Poate asta face Natalia acum. E actriță??? Hai că zic bazaconii. Ca și când doar actorii pot să joace roluri.
Natalia este un soldat.
– Să trăiți!
Natalia este un cerșător.
- Un leu pentru o pâ
Natalia este un copac.
- Nu-mi mai rupe frunzele, cad singure.
Natalia este marea.
- Vezi scoica aia? Adu-o înapoi la urechea mea.
Natalia îmi face semn cu mâna.
NATALIA: Bună.
PASĂREA PHOENIX (bulversată): Vorbești cu mine?
NATALIA: Nu mai sunt la subsol.
Am fost prin trenuri, gări, casele străinilor.
Hei, vorbește cu mine!
Spune ceva.
Am călătorit poate ca să ajung la tine.
PASĂREA PHOENIX (nu știe ce să zică, preferă să meargă către ea)
NATALIA: Vrei asta?
PASĂREA PHOENIX: Ce e?
NATALIA: Avocado.
PASĂREA PHOENIX: Seamănă cu o grenadă.
NATALIA: Da?
PASĂREA PHOENIX: Nu ți se pare?
NATALIA: Am luat avocado-ul ăsta în viteză, când rafturile erau golite, când ce mâncam eu zi de zi nu se mai găsea, am pus mâna pe avocado și, deși nu mâncasem în viața mea asta, l-am pus în coș.
Atinge-l, seamănă cu pielea unui bătrân.
PASĂREA PHOENIX: E bun, cu sare.
NATALIA: Cine, bătrânul?
PASĂREA PHOENIX: Haide, tu.
NATALIA: Nu știi de glumă??
PASĂREA PHOENIX: M-ai surprins.
NATALIA: Eram în tren.
Nu știam unde mergem. Nu știam destinația.
Toți vorbeam între noi, schimbam numere de telefon, ne îmbrățișam, știam că nu vom avea probabil nicio șansă să ne redevem și totuși, dacă nu am fi vorbit, am fi murit atunci, acolo, pe loc.
9.
TRECĂTOARE 2: Ce îți place să faci în timpul liber?
TRECĂTOARE 1: Să plec înapoi în mine.
TRECĂTOARE 2: Povestește-mi ceva.
Vreau să dorm și nu pot.
TRECĂTOARE 1 : Îl văd pe tata în bucătărie. Poartă șorțul bunicii. E plin de solzi și sânge. Și tot curață pești. Sunt puși grămadă și miroase nașpa de tot.
Dar el fluieră și fața lui e plină de soare că uiți pe loc de miros.
Și îl întreb, deși văzusem:
– Ce faci, tată?
– Uite cât pește am prins!
– Nu știam că ai undiță.
– Păi, n-am.
Chichotea și eu uitasem că intrasem acolo că mi se făcuse foame.
– Repede, repede, adu un castron!
Tata striga ca ars:
– Repede!!!
Ținea în palme un peștișor care se zbătea să trăiască.
L-a pus într-un castron transparent și peștele a început să înoate.
Tata s-a șters pe frunte. Dar era plin de toate alea și fața i s-a mânjit de sânge, solzi și mațe. Tata era senin și cânta. Eu mă uităm la el cum se transformase, părea o mască.
– Hai să îl numim.
– De ce, tată?
– Când numești, se transformă.
Vorbea de sub masca asta și nu mai știam dacă e tata sau altcineva.
– Nu înțeleg, tată.
– Dacă numești ceva, nu îți mai este indiferent. Trebuie să fii mereu atent la ce nume dai.
– Și ce nume să îi dau eu unui pește?
– Un nume de om.
– De om???
– Ce te miri atâta, zi-i cumva și intră în joaca mea.
– Fie, Geo.
– Perfect. “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh se botează robul tău, Geo”.
– Tată, ce faci?
– Ce fac???
– Dacă te aude bunica?
– Ce-o să pățesc?
– O s-o superi. Și oricum Geo e deja în apă… Câteodată mă gândesc dacă tu ești adultul și eu copilul. Nu ți se pare?
L-am lăsat pe tata așa, plin de toate, parcă nu mai era el și am plecat la școală.
Și 2 săptămâni îi salutam pe toți când plecam și mă întorceam acasă. Dar într-o zi nu mi- a răspuns nimeni. Mi-era sete. Am intrat în bucătărie. Am băut un pahar de apă direct de la robinet, n-am mai avut răbdare să îmi torn în pahar și, cu apa curgând pe bărbia mea, o șterg, mă aplec, îl văd pe Geo pe covor:
– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
10.
ANA: Dau să plec. Însă ceva mă ţinea în loc. Am observat cum podeaua avea mici crăpături şi, dând să plec, un picior îmi intră în crăpătură şi se adânceşte.
- Au, ajută-mă!
- Ţi-am zis să pleci. Uite ce ai făcut!
Nu făcusem nimic. Chiar dădeam să plec. Spun asta de parcă aş fi la Poliţie să relatez un jaf, un abuz, un … ce mai contează până la urmă?!
Îmi scot piciorul cu greu din crăpătură. Când reuşesc să îl forţez să iasă, văd ceva ca un fel de puhoi în jos, dar tac. Mi-e frică să zic ceva că iar ar urla la mine.
- Când vii acasă? Trebuie să vorbim.
Nu îmi răspunde.
- Îţi las mâncarea aici.
Îmi dau seama că vorbesc la pereţi, nişte lacrimi încearcă
să iasă afară din mine şi eu le aştept.
Aşa simt că nu mai sunt singură:
așteptându-mi lacrimile să pornim împreună.
11.
NATALIA: M-am uitat după mersul trenurilor pe aplicația de pe telefon. Aveam nevoie să fac totul așa cum făcusem înainte. Dacă mă panicam, știam că mă voi pierde. Și eu chiar nu vroiam să mor. Nu eram încă pregătită de moarte.
PASĂREA PHONENIX: Mă uit la tine și mă gândesc că eu doar îți voi face rolul.
NATALIA: Mă mulțumesc chiar și cu atât.
PASĂREA PHOENIX: Dar eu nu am trăit ce ai trăit tu.
NATALIA : Când am plecat în fugă, știam că voi trece peste granițe. Mi-am luat puține la mine.
PASĂREA PHOENIX: Pentru că știai că te vei întoarce?
NATALIA: Pentru că în război uiți de nimicuri și te gândești doar la viață.
PASĂREA PHOENIX: Vezi, n-am să te joc autentic.
NATALIA: Ai răbdare cu tine. Am intrat în tren. Oamenii vorbeau mult. Le era frică de tăcere. Schimbam numere de telefon pentru că era modul nostru de a fi siguri că, odată ce ne-am dat jos, ne vom găsi unii pe alții cumva, cândva:
- Alo? Mai știi? Ne-am întâlnit în trenul mergând spre necunoscut. Purtai o haină neagră, lungă și aveai la gât un fular împletit de tine.
- Și mai știi? Am râs împreună când mi-ai zis că e de mohair. Am zis la unison: Ce mă gâdilă!
- Mai ții minte? Când te-ai dat jos mi-ai zis, “Ia fularul ăsta”. Am răspuns, “Nu, mersi…” Dar ai insistat și când am ajuns în Franța și m-am trezit în câmpul de rapiță și grâu, m-am simțit de două ori ca acasă.
- Doar tu știi ce înseamnă să fii de două ori acasă fără să fii acasă.
- Zi-mi de tine acum. Orice, numai tăcere sa nu fie.
12.
TRECĂTOARE 1: De ce plescăi?
TRECĂTOARE 2: Ca să nu fie tăcere. Dulceața de nuci verzi este cea mai bună.
TRECĂTOARE 1: Habar n-am, mama n-avea timp de dulceață.
TRECĂTOARE 2: Muncea mult?
TRECĂTOARE 1: Nu, visa.
TRECĂTOARE 2: …
TRECĂTOARE 1: Visa așa de mult, intra în alte lumi, că trebuia să îi dau cu apă pe față s-o aduc înapoi la viață.
TRECĂTOARE 2: Egoisto!
TRECĂTOARE 1: De ce mă făcuse, nu ca să fie cu mine???
TRECĂTOARE 2: Tot timpul?
TRECĂTOARE 1 (către spectatori): De ce suntem împreună și totuși singuri?
13.
ANA: Dau să cobor de pe schele şi atunci nişte muncitori vin şi mă iau.
Manole stă cu spatele la mine.
- Şefu’, suntem gata. Facem cum am vorbit, da?
Îl văd că dă din cap. Nu înţeleg nimic.
- Pot să mă dau şi singură jos. Am mai fost pe aici de multe ori.
Ei nu zic nimic.
- Manole, zi-le să mă lase în pace că mă descurc. Ştiu drumul înapoi către casă.
Manole e mut.
Muncitorii mă iau, mă duc într-un loc pe care nu îl ştiam până atunci.
Manole îi urmează. Mă leagă la ochi.
Zic că e un joc. Mă gândesc că vor să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Cu Manole mă jucasem de atâtea ori când eram copii. Nu văd nimic. Dar aud un sunet monoton.
Nu îl pot identifica.
Trece un timp.
– Nu îmi place jocul ăstă. Daţi-mi drumul!
Nimeni nu mă aude. Disperată, strig:
- DAŢI-MI DRUMUL!
Încerc să îmi scot singură basmaua de pe faţă şi îmi dau seama că nu pot. Cum încerc să mă mişc, dau cu coatele de ceva tare. Îmi apropii nasul şi îmi dau seama că este un zid.
În orice direcţie m-aş orienta, totul este fără scăpare.
- MANOLE, MANOLE, MANOLE!!!
Nu îmi răspunde nimeni, deşi le simt bărbaţilor respiraţia lângă mine.
- MANOLE, DĂ-MI DRUMUL,
AM UN COPIL ÎN MINE!
Aud un oftat. După oftat, nimic. O tăcere ca de mormânt.
Tot ce zic de aici încolo devine din ce în ce mai sufocant.
Simt cum totul se deşiră şi cade de pe mine.
Hainele cad de pe mine.
Cuvintele cad de pe mine.
Corpul meu cade de pe mine.
PASĂREA PHOENIX: Vedem în jur o mănăstire.
Ana ţine firul în mână şi se uită atent la el.
ANA: În ziua aia, când am murit, Manole nu mi-a zis ce face, ce planuri are. Le-am aflat mai târziu dintr-o baladă incompletă. Şi nici atunci Manole nu şi-a cerut iertare.
Cine era el să mă sacrifice???
Nu îi aparţineam.
De ce ne naştem dacă alţii ne fură viaţa???
Nu, nu vreau un răspuns.
Vreau să distrug mănăstirea,
iau corpul meu,
îi dau să mănânce şi să bea
şi apoi, când m-am săturat,
vreau să rescriu balada.
14.
NATALIA: Plecasem de acasă cu medicamente, lenjerie, laptopul și încărcătorul, o fotografie cu ai mei. Înainte să plec, mi se umpluse fața de lacrimi. Ai mei îmi ziceau că sunt bătrîni și alt acasă nu vor să cunoască. Trecusem granițe peste granițe și băusem ceai și cafea și parcă nu îmi mai era așa de frig și frică. Și mereu mă gândeam la ce voi face, la următorul meu pas, simțeam eu că trebuie să iau decizii, să hotărăsc pentru mine, să nu mă las distrusă de gânduri negre. “Când pleci așa, în necunoscut, trebuie să te informezi mereu, iar această preocupare nu mai lasă loc emoțiilor”.
PASĂREA PHOENIX: Niciuna?
NATALIA: Anestezie totală!
15.
TRECĂTOARE 1: Ultima oară când am fost la spital, îmi spărsesem capul.
Și mama zicea :
- Lasă, nu ai pierdut nimic.
Nu înțelegeam cum e să ai un corp din care poți să pierzi.
TRECĂTOARE 2: O dată am avut piciorul în ghips. Mergeam greu și mi se aducea totul la nas. Și mă enervăm sa fiu invalidă. Nu vroiam să mi se facă favoruri. Simțeam cum trăiesc într-un corp foarte slab, bun de aruncat, că tot se rupsese și vecina m-a auzit țipând că stăteam cu geamurile deschise. N-o vedeam, doar o auzeam:
- Ce ai, fată? Lasă, îți trece până te măriți.
- Vreau doar un pahar cu apă, dar mă doare totul.
- Fată, uite…
Și, ce crezi?
Mă stropește cu apă, peste geam.
- Ai înnebunit ?
- Nu, îmi pasă de tine!
16.
ANA: A fost odată … (râde)
Nu clădi cu ce nu îţi aparţine!
Se va nărui. (o pauză)
Încă mi-e foame.
Sunt hămesită.
PASĂREA PHOENIX: Vrei asta?
ANA: Avocado?
PASĂREA PHOENIX: Ai ulei?
PASĂREA PHOENIX: Se pune doar sare.
ANA: Bine.
PASĂREA PHOENIX : Ce se aude ?
ANA : …
PASĂREA PHOENIX (speriată): Repede, repede, să ne adăpostim!
ANA : Dar mi-e foame.
PASĂREA PHOENIX: Nu îți pasă de viață???
Nu auzi cum BUBUIE TOTUL?
ANA: E doar o mănăstire care s-a năruit.
N-am vrut să … (face cu ochiul) mor și puf, a căzut!
Vezi asta ?
PASĂREA PHOENIX: Un ciocan???
ANA: Hai să spargem nuci.
17.
TRECĂTOARE 1: Mamă, ce bune sunt!
TRECĂTOARE 2: Erau lăsate-n drum.
TRECĂTOARE 1: Dă-mi ciocanul să mai sparg una.
PASĂREA PHOENIX: Totul se aprinde.
Se face un foc mare, mare,
în spatele nostru,
totul arde
și noi stăm aici împreună
și mâncăm avocado și nuci cu sare.
NATALIA: Ne-am oprit să tot facem planuri,
să tot înaintăm spre necunscut.
Totul este fragil.
Corpul nostru,
poveștile noastre.
TRECĂTOARE 1 (către spectatori): Mai stați și voi un pic.
TRECĂTOARE 2: Să stăm împreună, pe loc.
Sfârșit
PS: Povestea Nataliei a fost inspirată dintr-un interviu acordat Sveltanei Cârstean: https://www.scena9.ro/article/interviu-război-ucraina-franța-natalia-vovtchenko Ce este în albastru sunt cuvintele ei nemodificate.