(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
Către finele lui 1993, când se auzea că Sergiu Nicolaescu face un film despre momentul 23 August 1944, am privit informația cu neîncredere. Văzusem destule filme ale regizorului, manifestările lui în evenimentele decembriste și postdecembriste erau proaspete în mintea tuturor. Întâmplător am văzut câteva secvențe din acest film. Lipsa de așteptări se confirmase, cel puțin într-un detaliu. Personajul tânărului, pe atunci, rege Mihai, era prezentat fără personalitate, singura trăsătură de caracter vizibilă îl făcea un fumător înrăit. Exact ce avea să-i reproșeze, cu ani mai târziu, bătrânul rege.
Am văzut filmul de foarte curând. În condiții ultrafavorabile. În sensul că în aceeași zi după ce văzusem Horea, al lui Mircea Mureșan, cu regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul eroului de la Albac. Prima impresie, la suprafața lucrurilor, a tins să confirme unele reproșuri publice aduse filmului lui Sergiu Nicolaescu la vremea difuzării (premiera a avut loc pe 12 februarie 1994): o reconsiderare întrucâtva apologetică a mareșalului Ion Antonescu. Subliniată și de interpretarea remarcabilă a acestuia de către actorul Ion Siminie, recompensat cu Mențiune Specială de către UCIN pentru rol.
Dar perspectiva timpului a lucrat în favoarea recepției. Am citit (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputul_adev%C4%83rului) reacțiile unor critici de film pe care nu-i pot ignora, dincolo de simpatii sau nonsimpatii punctuale, precum Tudor Caranfil și Alex Leo Șerban, și nu-i pot contrazice. Ba chiar îi socot datori să mărturisească public despre limitele filmului. Cel mai secant și concentrat tușeu îi aparține lui Angelo Mitchevici, căruia-I sunt punctual dator pentru un diagnostic onorant plasat pe pagina a IV-a a unei cărți de cinema.
Odată ce am citat sursa ce include reacțiile criticii de film e superfluu să-mi comunic propriile impresii de spectator. Fără falsă modestie, majoritatea respectivelor impresii se suprapun reproșurilor criticilor citați, la care se adaugă reproșuri în general rezonante ale nu puținelor persoane publice.
Rostul major al reflecțiilor de față e o încercare de a răspunde întrebării dacă filmul își are rostul în istoria recentă. Și dacă da, în ce măsură.
Cu păcatele și faptele sale bune, Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit inventat, dacă n-ar fi existat. Întâi de toate, recunoașterea meseriei de cascador, în România, i se datorează. Apoi, amănunt pe care IMDB.com nu-l notifică, a lucrat inițial la studioul Alexandru Sahia, fiind inginer la bază. A și realizat câteva filme de gen, documentare. Ca regizor de film a debutat în 1966, cu Dacii. Când și-a manifestat în premieră talentul de a coordona mase mari de figuranți, în secvențe militare. A făcut cu osârdie – și nu fără talent – filme comuniste, programatice, dar și serialul difuzat în anul centenarului războiului de independență. Din materia primă a căruia a montat o serie (sic) de filme de lung metraj, intitulată Pentru Patrie. În care n-a scăpat ocazia de a-l juca pe Carol I (imposibil de utilizat, ca personaj, în 1977). De notat că scriitorul Paul Anghel, coscenaristul primului serial, a realizat ulterior romanul fluviu, în 10 episoade, Zăpezile de-acum un veac. Reeditat după 1990.
Și-a atras colaboratori literari de elită: Eugen Barbu, alături de valori de gen cu cariere spectaculos oscilante precum Vintilă Corbul (coscenarist la 4 din filmele de popularitate ale lui S.N.). Coscenaristul la Oglinda e iarăși un scriitor de anvergură în materie istorică: Ioan Grigorescu. Dar și de acțiune. Filmul Ringul e realizat după o nuvelă quasipolițistă a scriitorului. Evident, coscenarizarea unui Ioan Grigorescu la Oglinda (titlu alternativ Începutul adevărului) e o anume garanție istorică, dar mai ales un alibi istoric. Pentru generațiile mai senecte, numele lui Ioan Grigorescu nu e lipsit de rezonanță. Dincolo de activitatea reportericească (lesne de identificat apelând la Wikipedia, ceea ce mă scutește de amănunte), un amănunt trăit pe viu, de care cred că nu-și mai aduce aminte aproape nimeni: în seara/noaptea de 23/24 decembrie 1989 a comentat in extenso (iar publicul TV știa bine a cui era vocea) comunicatul oficial al Frontului Salvării Naționale. Conferindu-i, cu abilitate, substanță.
Să mai adăugăm, în palmaresul lui S.N., un serial cinematografic, bazat pe romanul Doi ani de vacanță, al lui Jules Verne.
Personal, consider că cel mai consistent film al lui Sergiu Nicolaescu este Capcana Mercenarilor (1981), aproape un film de autor, în care personajul pe care-l joacă diferă, ca structură, de eroii mai mult sau mai puțin schematici din panoplia sa interpretativă, iar filmul e coscenarizat alături de Liviu Gheorghiu.
Penchantul lui S.N. pentru interpretarea, ca actor, a personajelor de prim plan, de dovedește în Oglinda o decizie abilă. Orice personaj din istoriografia română ar fi fost ratat. Una e sa-l interpretezi pe principele Carol, oricum cu relief discutabil, în Pentru Patrie, dar cu Mareșalul Ion Antonescu și regele Mihai ar fi fost strict incompatibil. Și-a ales pentru sine rolul unui general german: Johannes Friessner, comandantul Grupului de Armate Ukraina-Sud, gradul cel mai înalt dintre ofițerii germani de pe front la momentul istoric. Personaj episodic, surprinzător de rațional. De altfel, în realitate, ofițerul a fost destituit de Hitler la 22 decembrie 1944 și s-a retras din Wehrmacht. Am oferit aceste amănunte pentru a ilustra abilitatea autodistribuirii regizorului cu personalitate accentuată.
Regizorul a afirmat expres că întregul său material filmat se bazează pe documente originale, inclusiv stenograme. Nu vă de ce nu l-am crede. Când îți asumi o atare misiune, n-ai cum proceda altfel, iar actul de la 23 august 1944 a fost reflectat în lumea întreagă. Convorbiri între Antonescu și Hitler bazate pe stenograme ale întâlnirilor au apărut publicate în românește la începutul anilor ’90. Deci înainte de elaborarea filmului. Cum se face, atunci, că personajul Hitler, așa cum rezultă din declarațiile publice ale unora din personaje, apare calm, rațional, aproape detașat, când se știe că, după Stalingrad, maladia sa psihică se accentuase ireversibil? Inclusiv mărturiile publicate ale lui Albert Speer, omul său forte în domeniul tehnic îl arată așa cum deja îl știe toată lumea? Conturarea absurdă a personajului de film e un tur de forță regizoral. Hitler apare, în film, exclusiv din mărturisirile mareșalului. L-a pus, atunci, regizorul pe personajul său, care e eroul princeps al filmului, să-și manipuleze interlocutorii? Inclusiv la propriul proces, al cărui final implacabil fusese anticipat, lucid, de mareșal? Cu ce motivație? Nimeni nu i-a luat regizorului un interviu de adâncime, tot ce se cunoaște despre film se află într-o mărturisire filmată în care relatează amănuntele care compun pagina citată mai sus.
Am mai subliniat doza de schematism a personajelor filmului. O constantă relativă în filmografia lui S.N. există, însă, în film, un personaj secundar, dar deloc neimportant, care e subtil nuanțat: Iuliu Maniu. Pentru construcția acestuia, regizorul mărturisește că s-a consultat cu Seniorul. Corneliu Coposu îi fusese secretar lui Maniu și trăise evenimentele. Iar în perioada muncii la film fusese coleg de Parlament cu regizorul. Seniorul însuși, ca personaj episodic, e jucat de actorul Cătălin Păduraru. Iar distribuirea în rolul lui Maniu a regretatului Ștefan Radof, inspirată.
E momentul să relevăm detalii cel puțin interesante. Cadre telegrafice, ordinul secundelor. O să lei iau într-o ordine aleatoare. La procesul mareșalului, un acuzator comunist (nici n-au existat altfel de acuzatori) îl interpelează pe mareșal a fi executat ordinul führerului de a participa la holocaust. Să nu uităm că, împotriva realității documentate, acuza e susținută și azi. Replica mareșalului e seacă: n-am prigonit nici un singur evreu. Fără contraargumente. Or, în anii regimului altfel odios, cel puțin 5 vase cu evrei la bord au plecat de la Constanța, cu știrea mareșalului, în teritoriul care se afla încă sub mandat britanic. Iar relațiile sale cu Fielderman, liderul Federațiilor Comunităților evreiești și cu Rabinul șef Alexandru Șafran eu fost cordiale, fără bătaie de tobă. Însă aceste două personaje au fost forțate de lideri coreligionari sosiți cu Armata Roșie să emigreze. În Elveția, unul dintre ei. Ne punem întrebarea dacă regizorul cunoștea faptele cu ocazia muncii la film. Tăietura de montaj a replicii acuzatului sugerează că da. Căci mașinăria procesului n-ar fi trecut peste replica acuzatului. Dar mai ales titlul primit de regina mamă (care apare în film în doar două cadre, spre final) Drept între popoare, în 1993, cu titlu postum. Yad Vashem e un martor de calibru.
Un amănunt straniu cu privire la distribuție. Fișa IMDB.com a filmului e incompletă. Mulți actori citați nu se precizează pe cine joacă. Așa ceva n-am prea văzut în universala bază de date. Cum se face? Unica distribuție quasicompletă e în pagina citată mai sus, din Wikipedia. Și acolo există câteva nume de actori fără precizarea rolului. Dar personaje de detaliu minor. E.g. Dan Tufaru.
Unul din personajele din anturajul regelui, jucat de George Alexandru, cu rol nu tocmai anonim, văduvit de precizarea personajului în fișa IMDB.com, este baronul Mocsony-Styrcea, mareșalul palatului. Spectatorii care n-au altă informație decât websitul bazei de date pot urmări linia mare a filmului și fără acest personaj. Dar… el figurează pe lista condamnaților în lotul Pătrășcanu.
Dincolo de limitele reproșate pe merit filmului, atât de critici cât și de peroane publice, iată că există mici detalii care e improbabil să fie rodul hazardului. Cu fiecare dintre ele, regizorul a dorit și a reușit să spună ceva, dincolo de linia istoriei cu I. Detalii observabile de un procent, fără falsă modestie, minor.
Filmul are multe pagini de story. Dar are două coperți. Care mărginesc un mesaj de esență. Începe cu filmarea execuției lui Antonescu și se sfârșește cu uciderea lui Pătrășcanu. Iar aici e încă un amănunt cutremurător. În film participantul important la evenimente, ca reprezentant cerut de Stalin al comuniștilor, e împușcat în ceafă (metodă brevetată de NKVD la ordinele lui Stalin). Dar, citind (internetul e plin de date), despre procesul lui Pătrășcanu, victima de facto al lui Dej, acolo se relatează cu totul altceva. Execuție cu pluton, în toată regula. I-am acordat regizorului creditul unei licențe. La locul ei ca atare, în mesajul de fond al filmului. Când… iată ce apare: https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-murit-in-realitate-lucretiu-patrascanu-223211/
Acum, să reflectăm. Credibilitatea lui Pacepa e mai mult decât discutabilă. Dar faptul sinuciderii colonelului de securitate se poate cerceta. E foarte probabil ca ambii coscenariști să fi cunoscut, această versiune din surse alternative ale secretului de partid. Că peste ani, în 2011, avea să apară un articol de presă bazat pe o informație întâmplător non falsă a securistului transfug, e posibil. La urma urmei, cadrul final (în care împușcătura e atribuită NKVD-istului de import „Pantiușa”) e un exemplu banal al proverbului latin se non è vero è bene trovato.
Moartea, la Sighet, a lui Maniu și Gheorghe Brătianu e expediată. Chiar fără a aminti prezicerea mareșalului. Pe mine mă vor împușca primul, al doilea pe Dumneavoastră. Regizorul mizează pe memoria imediată a spectatorului. Dar Gheorghe Brătianu are timp, înainte de a muri ca urmare a loviturilor gardianului torționar, să murmure titlul operei sale majore: O enigmă și un miracol Istoric – poporul român. Sigur că nu putea apărea înainte de 1990, dar în 1988 apare Marea Neagră. Mă mirasem. Un semnal discret, de atenție?
Un ultim amănunt. În scurta secvență În care liderii comuniști îl delegă pe președintele tribunalului cu misiunea de a pronunța condamnarea la moarte a mareșalului, apar într-un cadru Ana Pauker. Cu o figură ștearsă, în totală opoziție cu cunoscutul portret al persoanei reale. O neglijență?
În ce context trebuie plasat filmul? Pe de o parte în raport cu Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, care a cunoscut în scurt timp trei ediții revăzute și adăugite, în 1979, 1984, 1989. Cu nu puține amănunte inedite la vremea publicării, dar subtil tributar epocii, de fapt un abil alibi. Pe de altă parte studiul istoricului Aurel Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române (1979). Legenda lucrării spune că ar fi fost retrasă din librării la scurt timp după publicare, dar acum e disponibilă în anticariate online. Despre conținut, în lipsa lecturii, nu pot comenta. Dar termenul oficial, insurecție sună consonant cu epoca.
Închei trecerea în revistă a contactului cu filmul cu un fragment din ceea ce s-a numit Tur personal în capitolul Memorialul victimelor comunismului și al Rezistenței din secțiunea destinații culturale a portalului cultural LiterNet.ro.
Am trecut de câteva ori prin fața celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese și pentru mine o enigmă. Am făcut în așa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă așez pe patul lui auster. N-am văzut nici o impietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu și Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârșitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: „Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că ați fi interceptat telegrama așteptată cu înfrigurare de mareșalul Ion Antonescu, prin care Stalin își dădea acordul pentru armistițiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay și care ne oferea condiții mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Și că ați păstrat-o în buzunar, insistând totuși ca Antonescu să fie cel care face armistițiul.” „Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e și prezumpțioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minți și nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe țara manu militari, în conformitate cu armistițiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliații vor mișca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susținem a crede?”