(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
când suntem împreună – élan vital, apoi vine timpul pentru vita contemplativa, într-o eternă reîntoarcere a aceluiași.
să reprezinte oare erosul ultima structură performativă a mitologicului pentru contemporaneitate? un ultim zeu ascuns în carne ce poate fi readus la viață printr-o inițiere adecvată?
am mai fost aici, am mai fost pus în fața alegerii care își urlă dreptul la viață, a mâinii tremurătoare care încearcă să unească punctele risipite ale sinelui. poate că de data asta, după milioane de încercări, după miliarde de ani, mâinile noastre se vor atinge pe aceeași suprafață neagră. sigur, vor trece mai multe vieți până vom deprinde pe deplin nimicitoarea tandrețe de a nu ne mai aparține. dar, din încercare în încercare, cu fiecare viață după viață și moarte după moarte, poate ne vom apropia în sfârșit de strălucirea unui destin.
acum că a sosit vremea să uneltim împotriva lumii, ieșind în afara ei pentru a ne face un loc al nostru, unul tainic, cu legi nescrise și care nu pot fi rostite de față cu ceilalți, având în vedere sub chip de dorință o călătorie în care putem fi încredințați că vom întâlni în plimbarea noastră plăcerea, bine este să exersăm încă de la început acea deschidere totală prin care amanții evită neplăcute confuzii viitoare. te rog să mă corectezi dacă greșesc, dar plec de la presupoziția că suntem două ființe «infernale» [«viața-n dor ne ține», cum stă scris și în «infernul» lui dante], deasupra moralei mărunte sub care majoritatea oamenilor merge cocoșată zi de zi, țintind nietzscheana desprindere a celor care aleg să se situeze dincolo de bine și de rău. idealul erotic, cel puțin maniera în care s-a conturat el odată cu trecerea timpului în gândul meu, presupune o relație plasată în sfera libertății totale, al cărei unic imperativ îl constituie deplina prezență în actul îmbrățișării. orice altceva – statut social, cultural, material – trebuie să devină pentru amanți irelevant. cum îi spune paul lui jeanne în «ultimul tango la paris»: «nu am un nume…tu şi cu mine o să ne întâlnim aici fără a şti nimic din ceea ce-i în afara locului ăsta…pentru că nu avem nevoie de nume aici…o să uităm tot ceea ce ştim, toţi oamenii, tot ceea ce facem, unde trăim.» în afara «întâlnirii» fiecare își duce existența cum crede că-i slujește mai bine, fără a da socoteală în vreun fel. dacă ne vom da mâinile și vom porni pe acest drum, singurul «drum necesar» [cum își numea drumul spre ființă magistrul heidegger], relația noastră va fi o taină pentru ceilalți [secret și sacrament], nu se va supune niciunuia dintre acele statute oficiale pentru care oamenii își cedează existența zi de zi. nu vom fi «nimic», sperând că vom dobândi astfel totul predestinat. abia atunci vom putea să ne socotim în rândul vrednicilor discipoli ai «nevoiașului» eros, cum îl închipuie platon în «banchetul» său. în vederea plăcerii este imperativ ca dragostea să moară, cu toate nuanțele sadice și christice pe care le comportă o astfel de afirmație.