(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Maggie Harris este o poetă, prozatoare și artistă vizuală britanică născută în 1954 în Guyana. După moartea prematură a tatălui, a migrat cu mama și cu surorile ei mai mici în Anglia în 1971. La maturitate, a urmat studii de licență și de masterat la Universitatea din Kent și și-a început cariera de scriitoare cu performance de poezie și organizarea de ateliere de scriere creatoare. A lucrat la Kent Arts & Libraries, a reprezentat provincia Kent în Europa și a predat la Universitatea din Southampton. A primit mai multe premii printre care Premiul pentru literatură din Guyana pentru volumul de debut, Limbolands, și pentru Sixty Years of Loving, dar și Premiul T. S. Eliot pentru poezie oferit de Universitatea din Kent, unde a și creat un festival pentru poeții originari din Caraibe.
Piața de sclavi din Lagos
Te plimbi acum pe faleză,
hoinărești pe lângă zidul luminat de soare,
de piatra căruia frumosul pescar
își sprijină bicicleta.
O piață pe lângă zidul unui port,
nu orice port, acesta. Tarabele se întind
cât vezi cu ochii,
o nesfârşită colecție cu imitații de poşete de firmă
şi eşarfe plutind în vânt ca zmeiele.
Te gândeşti la băieții aceia negri
din Albufeira cu pălării conice în culorile curcubeului
care duceau tăvi cu ochelari de soare
și călcau pe nisip.
Băieţii de aici fumează canabis
pe caldarâm,
se rotesc pe bicicletele cu trei roţi ca nişte cuceritori
în umbra clopotniţei
unde crucea comandă încă orizontul
şi iată-l pe Henric Navigatorul pe tronul său de marmură
privind spre mare,
cu piaţa de sclavi în spate, exact cum ai visat,
ziduri solide şi porţi de fier sub pumnii
celor cu rucsacuri, cu părul încâlcit
şi sticle de plastic cu apă
şi iată și fantomele
al căror sânge îți curge în vene
și călătorește încă în jurul acestor cinci sute de ani
gălăgioase la urechea ta ca negustorii din piaţă
în timp ce oceanul
prinde pământul ca o seceră, închide
vechiul Fort în noroi, iar tunurile sale solide
ajung nutreț pentru Instagram și Facebook
în timp ce călugărul încă privește
spre lumea împietrită
a apei.
Odă pentru o bunică
Acum că am devenit ca tine, care-i zestrea mea?
Acum că sunt și eu bunică, trebuie să te întreb:
Ce să fac cu fetița care sunt eu?
Ce să fac cu dorul meu?
Ce să-i spun să facă sau să nu facă?
După toți acești ani în care am ascuns-o, am certat-o,
i-am impus restricții, am îndemnat-o să facă „ce trebuie”,
după toți acești ani de furișare în zorii zilei,
ca să flirteze cu indecența, să se îmbrace inadecvat,
după toți acești ani în care i-am mămit pe alții,
după toți acești ani în care am născut copii,
lustruindu-le tocurile de dans,
după toți acești ani în care am fost arheologă
dezgropând istoriile mamelor mele,
aclimatizarea tatălui meu,
milioanele de cărți citite, cunoștințele împărtășite,
dezbaterile din cafenele despre dumnezeu, știință și femei,
răul incurabil, incendiile din pădurile tropicale,
ce ar trebui să facă acum această fetiță?
Acele femei irosite, ale căror arme au fost însușite pe nedrept
și topite pentru zone post-imperiale, comunități rezidențiale
și clinici care le umplu cu otravă crăpăturile de pe chipuri,
mumificându-le grimasa tinereții eterne –
nu, eu nu sunt ca ele.
În tinerețe, mă uitam la altfel de războinice și eroine,
aspiram la altceva. Vino, îi spun
acelei bunici care a învățat să tragă cuvinte cu pușca,
a condus nave cu nisip pe platouri și păduri tropicale.
Acum am nevoie de tine. Vino.