de Rodica Bretin
– A fost o zi în care a îngheţat iadul, a spus Raven. Halifax, 6 decembrie 1917. Era într-o marţi şi…
… Iadul era în cer, pe pământ, în ape. N-aveai unde să fugi, să te ascunzi. Însă încercam, ferindu-mă de sfărâmături, una cu cortegiul umbrelor năuce, mânată de aceeaşi spaimă. Iar peste noi ploua: cu ţigle, tencuială, cu cioburi ce se înfigeau în ziduri, în pământ, în oameni, milioane de proiectile, unele cât un glonte, altele cât o lamă de ghilotină. Ningea cu foc şi numai morţii rămâneau în urmă. După care a început să ningă cu adevărat: fulgi albi, neverosimili de mari, ca nişte pene de înger.
A doua zi a venit viscolul, îngheţul…
Dar astea erau amintirile mele, mi le văzuse în minte, fără măcar să îmi ceară voie. În iarna lui 1917 Raven călătorea prin Norvegia, schiind, plimbându-se cu funicularul sau pescuind la copcă. Despre catastrofa din Canada aflase din ziarele epocii şi, mai târziu, din cărţile de istorie. Şi acum îmi desluşea mie ce trăisem. Însă Raven era… Raven. Am oftat, resemnându-mă să o ascult.
– … la 8.40 dimineaţa, SS Mont-Blanc, cargou francez plin cu muniţii pentru Frontul de Vest, s-a ciocnit în Canalul Halifax cu nava norvegiană SS Imo, fără încărcătură. Zece minute după coliziune, Mont-Blanc a fost cuprins de flăcări, la 9.04 a explodat. Deflagraţia de la Halifax a rămas cea mai mare explozie accidentală din istorie. Totul – clădiri, stâlpi, vehicule, copaci – a fost spulberat pe o rază de doi kilometri. Două mii de morţi, nouă mii de răniţi, douăsprezece mii de case distruse.
Corect, precis, succint. Dar eu îi văzusem murind. Unii, cei norocoşi, în primele secunde. Ceilalţi… înghiţiţi de suflul incandescent, arzând ca nişte torţe, străpunşi de aşchii cât o lance, sfârtecaţi de obuze informe, de fiare contorsionate şi rupturi din bordaj ce cădeau pretutindeni, izbiţi de copaci, de stâlpi ce se prăbuşeau din tării, striviţi sub zidurile şi acoperişurile caselor năruite.
– Mont-Blanc s-a făcut fărâme instantaneu, iar o sferă de foc s-a înălţat din el la două mii de metri altitudine. Imo a fost azvârlit pe uscat de valul tsunami de optsprezece metri care a măturat ţărmul.
… o ploaie neagră a căzut apoi peste cei înecaţi, peste cei arşi, peste dărâmături şi leşuri, acoperindu-le ca un linţoliu de cenuşă…
– Suflul exploziei a răsturnat felinare, lămpi, sobe, coşuri de fum. Incendiile au mărit proporţiile dezastrului, mai ales în nordul Halifaxului, unde…
… străzi întregi au fost mistuite de flăcări. Văpăile păreau de neoprit, însă după o noapte de iad, zorii au adus zăpada. Viscolul – cel mai violent din ultimele decenii – a îngropat totul sub un strat gros, imaculat, stingând incendiile, dar şi viaţa din supravieţuitorii rămaşi sub ruine, răniţi, rătăcind în căutarea unui adăpost. Unii l-au găsit; alţii, nu…
– Explozia din Halifax… Cum s-a întâmplat, se ştie. S-a aflat însă de ce?
Nu scria şi asta în manuale?
Adevărul nu îl ştia nimeni. În lunile de după catastrofă, în Nova Scotia a început o întreagă nebunie. Zvonuri contradictorii, titluri şocante pe prima pagină a ziarelor: „Accident sau sabotaj?“, „Lovitură a Kaiserului în Canada“, „Spion sau agent dublu?“. Ultima teorie, lansată de „Halifax Herald“ se referea la Johan Johanson, cârmaciul de pe Imo, prim suspect pe lista anchetatorilor. La spital se găsise asupra lui o scrisoare în „germană“ – de fapt, norvegiană, dar cine să observe diferenţa? Germanii din Halifax şi Dartmouth au fost arestaţi, interogaţi, puşi sub urmărire, într-o absurdă epidemie de spionită.
– Oamenii caută întotdeauna un vinovat, o explicaţie. Câteodată însă…
– Ştiu cine a făcut-o, m-a întrerupt Raven.
Deci, asta era. Nu mă chemase doar ca să îmi povestească prin ce trecusem.
– Sigur, lucrurile se văd mai bine din Norvegia.
– Nu eram în Norvegia.
– Dar unde?
– Pe SS Imo.
Am deschis gura, fără să iasă vreun sunet. Nu-mi trebuia vreo oglindă ca să îmi dau seama cât de stupid arătam. Din fericire, Raven nu savura momentul. Închisese ochii şi prezentul dispăruse pentru ea.
– Mă aflam pe punte, în dimineaţa de 6 decembrie şi habar n-aveam ce va fi peste câteva minute. Eram dezorientată, furioasă. Unde greşisem? Mi-ar fi prins bine o premoniţie, cât de măruntă, dar eu…
Raven, incoerentă. Iată ceva nou. Am aşteptat să îşi desfacă gândurile-amintiri ca pe nişte colete, în ordinea în care veneau. După o vreme, a continuat.
– Cum am ajuns pe Imo? Urmăream un karghan şi… O poveste lungă, începută în 1914, la Rio de Janeiro. Avusesem o problemă cu el, iar de atunci mă purta prin America Latină, Mexic, Spania, Franţa, Vatican. Am stat la aceleaşi hoteluri, uneori în camera care fusese a lui, am mâncat în aceleaşi restaurante, am străbătut aceleaşi străzi. Karghanul era întotdeauna cu un pas înaintea mea. Câteodată, aveam senzaţia că îi suflu în ceafă, apoi, în ultima clipă, dispărea iarăşi. Devenise frustrant, înnebunitor. Doi ani l-am pierdut cu totul, ca să îl regăsesc sub o nouă identitate, în Germania: Kurt Müller.
– Colonelul Müller? am murmurat.
Numele îmi evoca atrocităţi pe Frontul de Vest, gaze de luptă inundând tranşeele franceze şi engleze ca o ceaţă verde, mortală, teste cu o armă sonică, buncăre secrete unde se făceau experimente medicale pe prizonieri de război şi o rată de ucidere a propriilor soldaţi pe care doar ofiţerii nazişti vor reuşi să o egaleze.
– Colonelul Müller era la Berlin, chemat de Kaiser într-o audienţă privată, după care a dispărut din nou. Patru luni mai târziu se îmbarca pe SS Imo ca simplu marinar. L-am urmat, pomenindu-mă pe cargoul ruginit, ce avea să intre în istorie pe uşa din spate. Dar karghanul nu mai era la bord. Fusese: îl simţeam încă, ca pe un iz care îmi încrâncena carnea, stăruind în sala motoarelor, în cală, în cabina echipajului.
Mi-am închipuit-o pe Raven în salopetă murdară, cu şapcă de mecanic şi faţa mânjită cu vaselină, o imagine neorealistă care, în alte circumstanţe, mi-ar fi stârnit un hohot nebun.
– Karghanul părăsise nava chiar înainte să mă îmbarc. Matelotul Sven Nielsen avusese un „accident“ în sala maşinilor – îl luaseră la spitalul din port, cu ambulanţa. Dar asta am aflat-o, ca de obicei, prea târziu. Cum de ştia? O întrebare la care nu voiam să răspund. Dacă unul dintre ei poate să vadă în viitor, atunci… Cum spuneam, la 8.30 pe punte ne aflam doar eu şi cârmaciul, acel nefericit Johan Johanson, care nu bănuia ce îi rezervă soarta… Şi brusc, l-am simţit pe karghan: intens, aproape. Nu o prezenţă fizică, ci o amprentă – în mintea lui Johanson. Norvegianul era ca o carte deschisă: gânduri puţine, simple, printre care mesajul străin părea o oază într-un deşert de banalităţi. Sven Nielsen plecase în grabă, abandonând un obiect pe care Johanson urma să îl recupereze, să i-l aducă. Ceva pentru care karghanul era gata la orice risc. Ce putea fi atât de important? Hartă, cabina secundului – scria cu majuscule în mintea lui Johanson. O hartă? Am coborât scările, am spart uşa: înăuntru, masa era plină de suluri-hărţi. Şovăiam, dezorientată, când o zdruncinătură m-a azvârlit pe podea. Era 8.40 şi Imo tocmai se ciocnise cu Mont Blanc. Am luat toate hărţile şi am ieşit, în timp ce urletele sirenei chemau echipajul la bărcile de salvare. Restul… îl ştii.
Raven a deschis caseta pe care o adusese, scoţând un sul îngălbenit. L-a desfăcut cu grijă, ca pe un inestimabil manuscris de la Marea Moartă. Însă era doar o hartă de navigaţie cu zona Canalului Halifax.
– N-a fost greu să înţeleg pe care o voia karghanul.
Eu nu vedeam nimic neobişnuit decât, poate, liniile roşii cu care secundul mâzgălise hârtia şi… am uitat să respir. Nu se putea! În zonele haşurate, mii de clădiri din Halifax, Dartmouth şi Richmond aveau să fie distruse de…
– Dar explozia nu se întâmplase încă!
„Şi nu secundul a desenat pe hartă.“
Raven a zâmbit sumbru, încurajându-mă să îmi continui gândul cu voce tare.
– Karghanul a avut o viziune clară a proporţiilor dezastrului.
Concluzia mea a fost primită cu o răbdare de profesor îngăduitor cu progresele mediocre ale elevului.
– E firesc să prevezi rezultatele unui eveniment… atunci când îl produci.
Un karghan, autorul Exploziei din Halifax? Cum de nu ne gândiserăm vreodată la asta?
– În afara mesajului de a-i recupera preţioasa hartă, Sven Nielsen a mai lăsat ceva în mintea cârmaciului de pe Imo: ordinul de a menţine cursul de coliziune cu Mont-Blanc.
Tabloul începea să capete sens. Două mii de morţi, trei oraşe arătând ca după o repetiţie generală la Hiroshima, numai pentru că un karghan trecuse pe acolo… Şi, după expresia de sfinx de pe chipul lui Raven, nu îmi spusese încă totul.
– Haşurile reprezintă clădiri rase de pe suprafaţa pământului. După explozie, valoarea terenurilor a scăzut dramatic. Au fost achiziţionate pe mai nimic, ceea ce astăzi s-ar numi „Afacerea Secolului“.
– Lasă-mă să ghicesc. A fost un singur cumpărător.
– Sub diferite identităţi. Iar în prezent are în posesie cele mai mari suprafeţe urbane din Nova Scotia.
– Un karghan a provocat catastrofa din 1917 pentru o speculaţie imobiliară?
– Exact! Iar după o sută de ani s-a întors ca să îşi fructifice investiţia.
– Adică Sven, Kurt, karghanul tău este Russell Morgan?
– Posibil, probabil… Zilele trecute m-am uitat prin arhivele de la Primărie, Prefectură, Oficiul de Cadastru. Cine crezi că deţine terenurile din zona haşurată a hărţii? Global Vortex şi alte câteva companii subsidiare, prezidate de acelaşi Russell Morgan.
Informaţii pe care până azi nu găsise de cuviinţă să le împartă cu mine. Dar altceva am întrebat-o:
– Trei ani te-ai ţinut după karghan ca un câine de vânătoare. Iar acum, când stă în Dartmouth, sub nasul tău, îl ignori. V-aţi împăcat?
Credeam că insinuarea o va scoate din fire, însă în ochii ei era doar incertitudine. Raven… deprimată?
– L-am văzut pe Morgan întâi la televiziune, apoi de aproape. La un dineu oficial am stat chiar în spatele lui, la altă masă. Pare schimbat, aproape uman.
Era adevărat. Karghanul îşi dezvoltase un scut cameleonic care îl făcea să se confunde cu mediul. Un lup în piele de oaie; în cazul lui, metafora devenise realitate.
– Morgan rămâne un karghan – al tău, altul… Are vreo importanţă?
Privirile ni s-au întâlnit pentru prima oară într-o înţelegere, o armonie perfectă.
– Îl omorâm şi după aceea îl întrebăm dacă a fost pe Imo.
Ca la toate ideile geniale, rămânea amănuntul punerii în practică.
– Şi cum vom reuşi asta?
Raven ridicase tonul, eu devenisem ironică. Furie, sarcasm. Orice decât disperarea ce ne-ar fi cuprins pe amândouă dacă… Cândva, Raven avusese trufia să creadă că poate răpune singură un karghan. Ceva însă, poate Explozia din Halifax, i-a clătinat convingerea, a făcut-o să asculte de glasul raţiunii. Ceva ne determina să gândim, să simţim la fel, pentru prima oară în ultimele secole.
De ce trebuia să fie teama?