de Ana Alicu
Vorbește la telefon și nimeni nu aude ce zice, vorbește la telefon, dar ar putea la fel de bine să nu zică nimic, probabil de cealaltă parte a liniei cineva cască și se gândește la pisica vecinului, pe care a uitat să o hrănească -dă-o dracu de pisică, poa’ să și crape- sau la reclama nouă de la o firmă de ceasuri.
Vorbește și nu se oprește, ca și cum i-ar fi sărit o cheiță din mecanismul ăsta intercranian, i-a sărit una și acum maxilarul și limba i se tot mișcă, necontenit.
Te uiți la ea cum vorbește, dar imediat ce-ți îndrepți privirea spre altceva fața îi dispare, e înlocuită de o pată mare și albă, lăptoasă, care încet încet îi înghite toate trăsăturile, tot corpul, îl înfulecă cu poftă, cu colți de animal, o gură mare și lăptoasă molfăind o umbră, înghițind-o, dar degeaba, căci oricum o va detecta altundeva și nimeni n-o să mai știe diferența dintre ea și acea femeie care vorbește la telefon într-o cameră plină.
Molfăie și ea cuvintele, e doar o gură gigantică care molfăie totul în cale și scoate sunete articulate pe care le uiți imediat ce le auzi, le scuipă în difuzor, ca să poată molfăi și mai multă informație, scaunele și podeaua și pe ceilalți oameni, molfăie viața din ei și din telefon.
Nu e vina ei totuși, căci și alții au molfăit din ea, probabil chiar viața, i-a înghițit speranțele și visurile de dinainte să se nască, i-a molfăit carnea și mintea cum o să i-o molfăie și viermii, sub pământ.
S-a născut molfăită deja, dintr-o femeie care arăta probabil indentică cu ea de acum, dintr-o femeie la fel de ștearsă, care vorbea mult la telefon, și-i uitai cuvintele imediat ce le spunea, și vorbea scăzut și repede și-l blestema pe Ceaușescu în gând că are frigiderul gol din cauza lui, dar spunea atâtea lucruri minunate și ușor de uitat despre el când era întrebată.
S-a născut dintr-o femeie identică, într-un apartament micuț și gol și plin în același timp, sărac și de aceea acum ea nu sparge nimic și strânge cureaua lună de lună, păstrând totuși cele 5 oale de ciorbă.
Și s-a născut dintr-o femeie ce abia aștepta să se facă joi seara, să lase copilul molfăit care urla plângând, și să se ascundă sub jetul călduț de apă de la baie pe care îl pornea la maxim, să acopere plânsetele copilului, dar nu copilul plângea ci plângea viața din el, închisă într-un trup și spirit așa mizere, neputincioase, plângea și urla libertatea din el, știind că va fi consumată, roasă până la os, de dinții ascuțiți ce abia îi ieșiseră copilului. Știind că va fi molfăit, universul urla din el, dorind să evadeze, să se retragă înapoi în stele. Știind că secundă de secundă e devorat și se topește, infinitul devenea gri și murea, abia mai mișcându-se, secundă de secundă bucăți din el se desprindeau și cădeau, spărgându-se în cioburi mici și difuze, cioburi translucide, făcute din fum și păcură, risipite în aer. Scurgându-se mai mult și mai mult, plângea sufletul în copil căci știa că n-o să mai fie mult acolo, urla viața și lumea prin el, urlau toate fiarele pământului, urla cerul și urlau stelele, știind că vor fi înghițite, se vor topi în suc gastric și nu va mai rămâne nimic din ele.
Și n-au mai urlat la un moment dat în el, căci copilul a crescut, și semăna din ce în ce mai mult cu maică-sa, mic și ușor de uitat, gri și șters.
Copilul a crescut în femeie, cumpătat și modest, și n-a visat nicicând la mai mult, mereu i-a mulțumit domnului pentru ce are.
Acum femeia vorbește la telefon și molfăie cuvintele, molfăie viața altora, își molfăie copiii care au îndrăznit să viseze, care nu și-au înghițit încă viața, și molfăie toți oamenii de acest fel, molfăie cuvintele din ce în ce mai multe, ca să-și amâne următorul telefon, către mama ei, care îi va reaminti pentru a ce pare o mia oară să-și ia medicamentele și căreia îi va promite că o va vizita cât mai curând, știind că batrâna va uita asta, cum toată lumea îi uită cuvintele.
Vorbește încet și cumpătat la telefon, pentru că viața s-a oprit demult din urlat în ea.