de Petrișor Militaru
„inimile noastre se vor hrăni
din același copac”
[Peregrinos in speculum]
Noul volum al Denisei Crăciun, ne induce, prin sonoritatea titlului care este destul de asemănător și cu prenumele poetei, într-o atmosferă mistică, traversată de un vizionarism postapocaliptic, ceea ce nu ne miră dacă ținem cont de faptul că Dies irae este un poem latin medieval renumit pentru ritmul său specific și pentru cadența sa, descriind în ritm trohaic Judecata de Apoi, de parcă am auzi prim muzicalitatea sa trâmbița chemând sufletele înaintea tronului lui Dumnezeu, în timp ce sufletele mântuite vor fi eliberate de suferință, iar cei nemântuiți vor fi aruncați în flăcări veșnice: „când muzica se opri/ să mai răscolească/ miezul negândit al pământului/ ea zise cu năduf// uf bine că s-a oprit/ că-ți venea să-ți tai venele// atunci m-a lovit/ prăpastia rotitoare/ cu mărul lui Adam de asfalt m-a lovit/ devoratoarea supremă a culorii viselor” (Dies irae). Forța imaginii este cu atât mai puternică cu cât realiatea poetică (într-un mod cvasi-supraralist) inversează adevăririle dogmatice anchilozate de repetarea mecanică a sufletelor adormite în viață. Postapocalipticul de mai sus se referă și la faptul că eul poetic se identifică cu văduvă poetului orfic depășit el însuși de vremurile postmoderne în care la Judecata de Apoi poetesa își judecă democratic zeii, iar trâmbițele îngerilor par să deranjeze timpanul îmbătrânit al Deus otiosus. Autenticitatea trăirii din aceste poeme este necruțătoare la adresa tututor, chiar și al „bufonului rănit în orgoliul mare” (Ceci n’est pas un pamphlet).
Poemele Denisei Crăciun sunt o Judecată Interioară a tot și a toate: începând cu Sine și terminând tot cu Sine, chiar dacă în al doilea caz este un joc secund: o reflecție a noastră în ceilalți. Proorocirile sibilei se fac tot timpul sub umbra luminoasă a Copacului-Cuvânt: „Ochiul nu mai secretă privirea/ pe fața nestrămutată a rădăcinilor/ se ivește șușotind în lumină/ Copacul-Cuvânt imposibil/ de doborât” (Per ipsum nomen tuum). În plus, sibila noastră are sânge roman, fiindcă s-a născut în România și folosește titluri în latină, atât la volume de versuri, cât și la poeme: „atunci îți scuturi ramurile de arginți nu de arginți/ are nevoie viața ta trăită întru Cuvânt nu/ ea nu poate rămâne cenușă pe făraș/ așa cum zeilor nu li se ia ospățul de sub nas/ nici versului tău nu îi va fi retrasă suflarea / adierea soarelui la miezul nopții/ cuvintele tale vor continua să urce” (Și cântecul se rostogolește). Dar ce prezicere face necruțătoarea sibilă? Iată, de pildă, una dintre ele: „bucuroase pe Golgota lor de cuvinte/ ce nu se leapădă de Sinele lor/ în zori/ cocoșul se face piatră/ și cântecul se rostogolește/ prin sângele neamurilor/ până la litera necreată” (Și cântecul se rostogolește). Chiar și pentru sibila contemporană cuvintele sunt fiicele Logosului, iar poezia ei este calea secretă a fiicelor spre Sursă, mântuite de sensurile efemere: „o aplecare peste hăul săpat în cuvânt/ una singură de-ați fi avut – fie și în gând – /asupra morții v-ați fi năpustit cu un urlet în/ fiecare por al pielii abandonată în fața oglinzii/ pe podea pare o mare de valuri răsturnată în netrupescul / trup rămâne și nu se mai împrăștie în afară” (Poemul unui alt poem). Rezidirea prin cuvânt sau, simplu spus, poezia este pentru omul „orb umblător în somn” (Sic) singura cale rămasă de izbăvire în Kali Yuga („în limba aceea prea veche să ți-o poți aminti”, Sic) și acest motiv traversează razant imaginarul poetic al Denisei Crăciun: „deasupra vidului/ mâine voi sări – îmi ziceam în fiecare zi -/ într-o barcă cu tot cu amintirea/ vieții/ marea și noaptea/ îi vor împrumuta culoarea/ atunci degeaba m-ai privi nu ai vedea/ decât o pată de lumină” (Când după șapte vieți). Poezia este noua arcă a lui Noe pentru sufletele nefericiților: „coborând spre capătul străzii/ Soare Soare Soare/ din grădină te-am chemat/ parcă te și auzeam întrebându-mă/ ce mai faci cum mai ești/ ți-aș fi răspuns sunt în grădină/ îmblânzesc melci îi învăț să zboare/ dar a mea chemare alesese să urmeze// roua înserării/ când după șapte vieți ai auzit-o/ sau mai bine spus ai simțit-o/ odată cu nuferii ploii înfloream” (Când după șapte vieți). Pentru cei ce au guri să soarbă poemul necruțătoarei sibile există această paradoxală „roua [a] înserării”, apă vie la vârsta asfințirii sufletelor celor rătăciți, într-o viață ce apare ca o oglindă a morții: „Răspântie de drumuri/ miros de sălbăticiune// Hazardul pornește toate motoarele/ ochiul tău de care mi-era teamă alunecă pe o potecă/ de vorbe nerostite ce nu se mai sfârșește/ pentru că nu este a lumii din afară/ mâna ta de care mi-era teamă/ deși cuțit după cuțit continuă să adune/ nu îmi mai este frică/ nu știu de ce// poate am murit deja/ și nu am aflat încă” (Nedumerire). Într-o epocă a răspântiilr și a nedumeririi setea autentică de transcendent este cea care menține liantul dintre poezie și citititorul ei:„Într-o dimineață de toamnă/ singura mea dorință este să te văd/ scoborând de pe un vârf de munte/ în lumea din afara lumii” (Ca de obicei).
Acestea fiind spuse, putem conchide că poezia Denisei Crăciun nu este literatură, este pâine sfințită din roșul cel mai pur al sufletului ei: „a inimii incantație/ numai sângele o cunoaște pe dinafară/ pe dinăuntru albia lui se adâncește / cu fiecare cuvânt prins în mreje” (Ori de câte ori). Apropiați-vă de poezia ei cu gândul curat și despărțit de prejudecăți și cu sufletul înălțat fiindcă urmează să gustați din cea mai intimă împărtășanie pe care o poate scrie un poet pentru care epitetul autentic este cel care face ceea ce sacru să poate fi retrăit prin poezie: „e încă vară/ aerul cald al nopții te îmbie să te plimbi/ stelele îți fac semn să taci / și cupa spumegândă/ s-o dai peste cap/ o altă voce se prinde de tine/ în clipa în care ai băut infinitul/ o altoire nouă cunoști” (Și cântecul se rostogolește). Necruțătoarea sibilă– yes she is a mysterious kind of a wanderer – își va continua călătoria o dată cu lectura fiecărui cititor care va deschide această carte de versuri: „de atunci pornesc la drum/ singură și numai rugăciunea/ o iau ca merindă” (Restart). Iar povestea pe care am scris-o aici, este doar o poartă spre poezia Denisei Crăciun. Mai sunt și altele: vă doresc să le descoperiți!