poeme de Petrișor Militaru

Soarele sunet singur

 

vinerea nu credea în sfârșitul săptămânii

doar nu se considera a șasea intrare de la brățară.

și nici asta nu ținea neapărat

Personajul de cupru scurma cu furtunul în viermușul

 

din părinte ce asculta cum se împerecheau focul cu lemnul

erau vârfurile de catifea ale zilei cu care

îți măsuram viețile de trandafir

toți doborâți cu aceeași criptă a minimei eternități

 

pe un pod de lână cu palmele însângerate

se închide fiecare în cubul albastru

orizontul e plin de tancuri și toate ne omoară

cu tone de flori plagiate după manuscrise uitate

 

ca un înger timid pe fiecare ciupercă

ce ascultă Pink Floyd și întreabă de tine

câinele inimii se aude lătrând într-un craniu lichid

sub un copac cu vulpile roșii pe crengi

 

căldura lor lumina diferit din peșterile verzi

undeva departe e ascunsă iarna

plănuind ramuri tinere și o turmă de miei gri

 

pentru neștiuții părinți de nori nevăzuți

și vineri era cu sfârșitul săptămânii

și vineri era sfârșitul săptămânii

 

 

 

Șapte obiecte plutitoare

 

este un fapt demonstrat mistic:

crengile copacilor cred numai în somn

în întunericul nostru simțim coaja lor fină de

catifea fructele lor cum coboară tipltil spre rădăcini

 

pe masa cu trei picioare respiră în dezordine

șapte obiecte plutitoare: un pește de lemn

un pix trecut un carnet plictisit o agrafă de ceară

un pahar cu apă un telefon nedat o legătură pierdută

 

e ca la ziar pietrele privesc frunzele

care se aruncă în gol de atâta înălțime pălesc

tu mă privește cum mă rog printr-un ecran cenușiu

pare că mă rog și am mâinile dezlegate și ce dorințe

 

în camera norilor e mereu puțin frig pe la colțuri

aici totul e acoperit de verdeață și e întuneric

foarte rar pe nesimțite ajunge uneori lumina lunii

peste umărul tău stâng unde îmi fixez mereu privirea

și aud un râu cu pietre cu pești curând ecran cenușiu

 

ca pe vremea în care poetul imperturbabilul poet

încerca să pună râsul ei la pian

dar tu plecasei numai mânile tale rămăseseră

adormite pe pieptul meu ca un tunel de fier

cu tone de flori plagiate după manuscrise uitate

 

 

 

Iketis sau cel care se roagă în întuneric

 

camera norilor este numele unui cinematograf

unul în care nu există decât un singur ecran

în spatele unui singur perete

unde stau doi privitori unul în spatele celuilalt

 

primul sunt eu și al doilea nu știu  cine este

fiindcă nu se vede și nici nu respiră

cinematograful are un singur perete care stă cu

spatele la el imaginile rulează de la sine

 

uneori pare că au și sonor dar nu

tot timpul

când imaginile poartă alt chip pe spinarea

unui vapor vine din spatele meu și o altă răsuflare

 

ca un ceas de salcâmi în care zidirea vechilor cârmaci

au văzut unicul bâtlan

iar ei nu se vor mai feri de bătrânețea furtunii

sângele lor va întineri căci soarele nu se va mai zări

decât pe fundul mării din ochii bătrânului bâtlan

 

în prima dimineață de dincolo de orizont

pe cer au răsărit femei cu vas plin ochi cu apă

un vas pe cer ușor ca plugul păsărilor de vară

tăcerile arzând ca lumânările noaptea veghează

pe acoperișurile caselor în acea noapte toate femeile

 

s-au culcat pe pajiști a șaptesprezecea noapte

strigătul unicului bâtlan împletirea norilor păienjeniți

se lovea de gorgona lui Seferis de care pare

că nu își mai aduce aminte nimeni

poeme de Petrișor Militaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top