Soarele sunet singur
vinerea nu credea în sfârșitul săptămânii
doar nu se considera a șasea intrare de la brățară.
și nici asta nu ținea neapărat
Personajul de cupru scurma cu furtunul în viermușul
din părinte ce asculta cum se împerecheau focul cu lemnul
erau vârfurile de catifea ale zilei cu care
îți măsuram viețile de trandafir
toți doborâți cu aceeași criptă a minimei eternități
pe un pod de lână cu palmele însângerate
se închide fiecare în cubul albastru
orizontul e plin de tancuri și toate ne omoară
cu tone de flori plagiate după manuscrise uitate
ca un înger timid pe fiecare ciupercă
ce ascultă Pink Floyd și întreabă de tine
câinele inimii se aude lătrând într-un craniu lichid
sub un copac cu vulpile roșii pe crengi
căldura lor lumina diferit din peșterile verzi
undeva departe e ascunsă iarna
plănuind ramuri tinere și o turmă de miei gri
pentru neștiuții părinți de nori nevăzuți
și vineri era cu sfârșitul săptămânii
și vineri era sfârșitul săptămânii
Șapte obiecte plutitoare
este un fapt demonstrat mistic:
crengile copacilor cred numai în somn
în întunericul nostru simțim coaja lor fină de
catifea fructele lor cum coboară tipltil spre rădăcini
pe masa cu trei picioare respiră în dezordine
șapte obiecte plutitoare: un pește de lemn
un pix trecut un carnet plictisit o agrafă de ceară
un pahar cu apă un telefon nedat o legătură pierdută
e ca la ziar pietrele privesc frunzele
care se aruncă în gol de atâta înălțime pălesc
tu mă privește cum mă rog printr-un ecran cenușiu
pare că mă rog și am mâinile dezlegate și ce dorințe
în camera norilor e mereu puțin frig pe la colțuri
aici totul e acoperit de verdeață și e întuneric
foarte rar pe nesimțite ajunge uneori lumina lunii
peste umărul tău stâng unde îmi fixez mereu privirea
și aud un râu cu pietre cu pești curând ecran cenușiu
ca pe vremea în care poetul imperturbabilul poet
încerca să pună râsul ei la pian
dar tu plecasei numai mânile tale rămăseseră
adormite pe pieptul meu ca un tunel de fier
cu tone de flori plagiate după manuscrise uitate
Iketis sau cel care se roagă în întuneric
camera norilor este numele unui cinematograf
unul în care nu există decât un singur ecran
în spatele unui singur perete
unde stau doi privitori unul în spatele celuilalt
primul sunt eu și al doilea nu știu cine este
fiindcă nu se vede și nici nu respiră
cinematograful are un singur perete care stă cu
spatele la el imaginile rulează de la sine
uneori pare că au și sonor dar nu
tot timpul
când imaginile poartă alt chip pe spinarea
unui vapor vine din spatele meu și o altă răsuflare
ca un ceas de salcâmi în care zidirea vechilor cârmaci
au văzut unicul bâtlan
iar ei nu se vor mai feri de bătrânețea furtunii
sângele lor va întineri căci soarele nu se va mai zări
decât pe fundul mării din ochii bătrânului bâtlan
în prima dimineață de dincolo de orizont
pe cer au răsărit femei cu vas plin ochi cu apă
un vas pe cer ușor ca plugul păsărilor de vară
tăcerile arzând ca lumânările noaptea veghează
pe acoperișurile caselor în acea noapte toate femeile
s-au culcat pe pajiști a șaptesprezecea noapte
strigătul unicului bâtlan împletirea norilor păienjeniți
se lovea de gorgona lui Seferis de care pare
că nu își mai aduce aminte nimeni