[pricinaşul de serviciu]
de Radu-Ilarion Munteanu
Un film semnificativ: Einstein and Eddington, Philip Martin, 2008, UK, USA
Originalitatea acesti film constă în faptul că subiectul e bazat pe un eveniment științific, pe cât de neinteligibil pentru imensa majoritate a populației, pe atât de mediatizat, la nivelul de atunci al tehnologiei de mediatizare. E vorba de o eclipsă de soare din anul 1919, a cărei zonă de totalitate trecea prin Africa de vest. Ocazia fu folosită de fizicianul și astronomul engez Arthur Eddington pentru a verifica teoria cea mai neînțeleasă a vremii: cea a relativității generalizate. 10 ani i-au trebuit lui Albert Einstein să străbată drumul de la propria teorie a relativității restrânse, subiectul unuia din cele 4 articole din revista germană Annalen der Physik, în 1905, care revoluționaseră fizica. Ideea de bază a teoriei extinse era și este că acumularea de masă modifică geometria locală. Conform acesteia, o rază de lumină venită de la o stea îndepărtată se curbează trecând prin proximitatea soarelui. Invizibilă din cauza luminii intense a acestuia, devine vizibilă când soarele e ocultat de umbra lunii, cu prilejul unei eclipse totale. Cum ochiul și aparatul fotografic “văd” un obiect luminos pe cer în prelungirea razei absorbite, există un interval scurt de timp în care imaginea unei anumite stele, a cărei poziție pe cer e cunoscută, să apară puțin deviată. Dacă teoria lui Einstein e adevărată. Iar Eddington a reușit să mobilizeze resurse materiale pentru a putea face respectivele fotografii. Faptul că măsurătorile sale l-au confirmat pe Einstein rămâne un moment crucial din istoria fizicii, din istoria științei, în general, din istoria cunoașterii umane. Chiar dacă faptul fizic pe care l-a confirmat rămâne necunoscut și neînțeles pentru un procent covârșitor din omenire, la, iată, aproape un secol de la expediția africană a lui Eddington.
Să admitem că gradul mediu de instruire al segmentului cinefil din populația globului e, afortiori, superior gradului mediu de instruire a întregii populații. Dar teoria relativității, în ambele sale etape rămâne necunscută unui procent greu de neglijat din națiunea cinefililor. Neînțeleasă pentru cei mai mulți dintre aceștia. Iar faptul confirmării ei faptice… nu mai discutăm. De Einstein au auzit mulți sau foarte mulți, mai ales cei care nu știu cu ce se mănâncă. Şi care vehiculează senin, pe net, citate apocrife în numele lui. De Eddington au auzit doar pasionații științei. Iată cadrul filmului. Să faci un film despre Einstein și Eddington, focalizat, pe ce altceva, pe expediția celui din urmă pe urmele devierii infinitezimale, dar măsurabile, a unei raze de la o stea îndepărtată, e o aventură mai riscantă decât să faci un film după o carte intitulată Forrest Gump. Să-l faci excelent, la înălțimea, așteptată de cinefili, a filmului britanic, e cu atât mai remarcabil. Cum altfel decât cu elaborata digresiune științifică am putea sugera măsura acestei reușite cinematografice?
Cum se face că aproape un secol mai nimeni dintre cei care învățau, sau numai citeau, despre teoria relativității generalizate, nu s-a gândit că a fost comunicată și apoi publicată în plin război mondial? Chiar cei care nu ignorau nici istoria, nici fizica, nici istoria fizicii? Filmul lui Philip Martin (regizor) și Peter Moffat (scenarist) pedalează pe această realitate istorică, plasează evenimentele științifice în contextul anilor 1914-19, dar nu contextualizarea e miza lui. Tema, limpede și mereu explicitată, e condiția științei și a omului de știință. De altfel cei doi cineaști făcuseră, cu 4 ani înainte, împreună, un film intitulat Hawking. O biografie artistică a celebrului fizician. Care, posibil, nu l-o fi satisfăcut pe acesta, de vreme ce a scris, în 2013, împreună cu regizorul Stephen Finnigan, alt film despre el însuși, în care și-a jucat propriul rol.
Când spunem condiția omului de știință trebuie să precizăm că e complet evitat calul de bătaie al responsabilității sociale a acestuia. Filmul privește omul de știință ca erou al cunoașterii omenești, dincolo de orice considerente existențiale. Einstein și Eddington, ca personaje, nu sunt atât pasionați, cât damnați, conștienți de rostul lor pe lume. Responsabilitatea omului de știință, temă de care literatura și cinematograful sunt saturate cu opere pe un foarte larg spectru al calității, nu poate fi, totuși, cu totul ignorată. Ea e abordată tangențial, cu simț al măsurii, cu subtilitate polemică. Primul universitar pe care Einstein îl întâlnește sosind la Berlin, e Fritz Haber, preocupat de studiul gazelor de luptă. Contribuția sa la război e subliniată prin ecoul pe care atacul cu gaze de la Ypres îl declanșează în rândurile personalului Universității din Cambridge.
Întreaga desfășurare e concepută dual, în fin montaj paralel. Simetrie punctată de o doză farmaceutică de antisimetrie. Protagoniștii se prezintă, de la un punct încolo, în cupluri, iar actrițele care joacă partenerele lor au o foarte vagă asemănare somatică. Diferă, firesc, ca expresie și mai ales ca rol. Sora lui Eddington și verișoara lui Einstein. E momentul să observăm libertățile inerente pe care scenariul și le-a luat față de istorie. Nu vom plictisi cititorul enumerându-le, cine vede filmul și e curios o poate întreba pe mătușa Wiki. Un exemplu: cei mai mult sau mai puțin la curent cu biografia lui Einstein știu că fusese căsătorit cu o fostă colegă de facutate, mai în vârstă ca el, croata (evident catolică) Mileva Maric. După divorțul de aceasta, s-a căsătorit, în Germania fiind, cu verișoara sa Elsa. Tot mai în vârstă ca el. Dar Elsa din film e abia ieșită din adolescență și între cei doi se înfiripă o idilă. Îndepărtarea de Mileva e argumentată în film de frustrarea acesteia la constatarea că fostul coleg, student mediocru, nu mai discută fizică cu ea. De ce, ne întrebăm? Răspunsul e implicit. Sugestia e că Einstein avansase, în 1914, la 9 ani după publicarea celor 4 articole (multă lume vorbește doar de 3 dintre ele), mult dincolo de nivelul soției sale. Ca să evite a o umili, prefera, probabil, să evite, să facă abstracție de calitatea ei de fizician. Scenariul are abilitatea să nici nu citeze celebrele articole. Cine cunoaște istoria, gustă, cine nu, n-are nevoie. Paralelismul, dualitatea narativă continuă. Pe fondul războiului, se conturează o rivalitate între lumea științei germane și cea a științei engleze. Comunitățile științifice din cele două țări sunt reprezentate, în film, de consiliile universităților din Berlin, unde lucra Einstein (chemat de Max Planck) și din Cambridge, unde sir Oliver Lodge îl numise pe Eddington, liderul specialiștilor englezi în materie de măsurători, într-un post de suprafață. De fapt, director al Observatorului Cambridge, precizează biografia lui oficială. Fiul lui Max Planck avea să fie ucis în război, fapt istoric. Pentru simetrie, fiul lui sir Oliver avea să piară în atacul cu gaze de luptă de la Ypres. În același timp cu prietenul cel mai bun a lui Eddington. În paranteză, filmul nu face nici o aluzie că acesta urma să fie înnobilat. Omisiune inteligentă și oportună, amănuntele istorice din afara firului roșu narativ fiind cântărite cu parcimonie. Cei doi corifei se singularizează, la rândul lor, fiecare în mediul propriu. Einstein refuză să semneze un apel al savanților germani în favoarea armatei germane, în urma cărui gest e dat afară din universitate (unde, de fapt, avea să funcționeze până în 1933), iar loialitatea patriotică a lui Eddington e pusă în discuție deoarece, fiind quacker, convingerile de cult îi interziceau să participle la războaie. Dar suspiciunile în materie vin, în consiliul universității și pe stradă, abia după ce luase sub protecția sa o familie germană și după Ypres. E conturat astfel, un paralelism între lunecarea către fundamentalism a ambelor tabere, simbolizat de contaminarea vârfurilor științei. Față de care protagoniștii din titlul filmului sunt imuni.
Acuma, pacifismul lui Einstein e cunoscut și peren. Şi, mai ales, manifestat oarecum proporțional cu notorietatea câștigată. Cât despre Eddington, o anumită influență quacker asupra lui a existat. Ba chiar a obținut, în vara lui 1918, o amânare a exercitării stagiului militar, cu condiția să continue munca în astronomie. Războiul s-a sfârșit înainte ca amânarea să ajunga la termen. Încă o dată, e de apreciat maniera cu care scenariul deviază subtil de la faptele istorice, pentru a susține coerent tema filmului. Față de alte intervenții brutale în fapte, în atâtea filme mai mult sau mai puțin bazate pe istorie, cele biografice y compris, pe care, anterior le-am calificat ca minciună artistică, acest exemplu de subtilitate, care se apropie de o anume artă a povestitului, e cu atât mai remarcabil.
Subtilitatea și finețea construcției cinematografice se exprimă plenar în distribuirea actorilor. În rolul Einstein, armeano-britanicul Andy Serkis propune o mască de clown. Nu e Einstein, dar trimite la o anume imagine publică a savantului. E, deci, recognoscibil, cu un surâs, de connaîsseurs, cu un reflex de marele public. Clown șoltic. Nu degeaba, un fulgurant, aproape subliminal gros-plan dinspre final, reproduce celebra fotografie a lui Einstein scotând limba. Dar nu e numai atât. Clownii sunt triști, e un clișeu, încă de pe vremea lui papa Ziggy, Freud pentru cititorii care au nevoie de note de subsol. Iar prim planurile din momentele dramatice care n-aveau cum să nu apară în povestea celor 5 ani exprimă sintetic, prin grimase elocvente, trăirile personajului.
Cumva la polul opus, David Tennant (născut David John McDonald), un scoțian pur sânge, fiu de pastor presbiterian, reușește a arăta ca englez perfect. Faciesul expresiv, care aduce vag cu… Horia Patapievici (sic), pus în valoare atât de zâmbetul grimasă, cât și de privirea aproape magnetică, e completat de ochelari – de care n-are nevoie – cu exact designul celor purtați de modelul personajului interpretat. Prestația celor doi, inspirat aleși, nu e cea a lui Peter O’Toole și Dick Burton în Becket (nici n-ar fi putut fi și ar fi stricat și filmul), dar e onestă și filmată aplicat.
Nici o referire la o soră a astrofizicianului în biografia lui publică. Dar, văzând filmul, personajul Winnie (Rebecca Hall) e la locul lui, o piesă de puzzle care completează țesătura coerentă și subtilă, cuvântul ăsta repetat e cheia redării propriei impresii de lectură cinematigrafcă, a arhitecturii filmice. În treacăt, cele mai multe fotografii accesibile în fișa imdb a actriței o arată mai banală decât figura diafană din film. Iarăși pare mai degrabă un efect al profesionalismului directorului de imagine (din păcate neprecizat de fișa imdb a filmului, una din lipsurile remarcabilului altfel, website). Dar care e rostul surorii lui Eddington? Numai ca suport al personajului? Cutie de rezonanță sui generis? Spor de atractivitate, de atragere a atenției spectatoruljui asupra purtătorului de temă? Artificiu? Corespondent al unei Elsa tânără și atrăgătoare? Ţinând seama de parcimonia elemenelor, a detaliilor de susținere a temei, cel mult primele două întrebări au sens. Şi, întrucâtva, ultima. Dar nu e de ajuns să justifice prezența personajului. Care nici n-are nevoie de suport. E convingător construit, convingător interpetat și filmat. Rostul real se vădește într-o scurtă secvență prefinală, urmată de un cadru care luminează și fixează locul personajului în canava: între 11 noiembrie 1918, când Reichul semnează armistițiul echivalent cu acceptarea înfrângerii și 29 mai 1919 se petrec două lucruri. Pe de o parte demersul lui Eddington, susținut de colegul său Frank Dyson (Richard McCabe), în consiliul Universității din Cambridge, pentru a obține finanțarea expediției pe insula africană Principe. Pe de alta, plecarea surorii astronomului în Germania, ca membră a unei campanii de ajutorare a populației. Ca quacker. Winnie nu-și ia un rămas bun sentimental. Dimpotrivă. Aproape-i reproșează slăbiciunea credinței. E un moment care cere întreaga atenție a spectatorului. Secondant discret al omului de știință, până ce conduita de puritan activ îi cere să-și facă datoria față de propria confesiune și față de obligațiile morale și umanitare, Winnie îi aruncă în față, furioasă, fratelui ei mult mai dotat o acuză de fond: credința față de știință, față de adevărul acesteia, față de datoria celui capabil de a pune la locul ei cheia de boltă a unui monument de cunoaștere umană nu-i decât slăbire a credinței în care exista. O slăbiciune. O clipă scurtă Eddington e sfâșiat între afecțiunea fraternă, ce depășea, pentru aceste suflete tari, media și propria determinare. Exercitarea răspunderii asumate față de partenerul îndepărtat de dialog științific, față de propria universitate și chiar față de acel prestigiu științific englez, clamat de colegii săi de staff. Dar, dincolo de toate, față de adevăr. Un adevăr verificabil timp de numai 5 minute, peste câteva luni bune. Iar actorul e la înălțimea momentului. La fel operatorul. E ceea ce nemuritorul D. I. Suchianu ar fi încadrat la colecția sa de unități de frumusețe.
Confruntarea credințelor e, totuși, specioasă. Ţesătura filmică are nevoie de o închidere a acestui cerc. Şi aceasta vine în secvența, existentă sau nu în istorie, dar inevitabilă într-un film, în care Eddington anunță public rezultatul expediției, când proiectează fotografiile suprapuse ale soarelui eclipsat cu cele luate către aceleași coordonate cerești pe timp de noapte. Secvența e filmată fastuos, cu schimbări ample de perspectivă. Obiectivul o descoperă, la galerie, într-un travelling, pe Winnie. Care surâde. Eddington o vede, schimbă cu ea un semn de recunoaștere. Disputa asupra credințelor s-a închis. Iar activista focoasă a venit, într-un gest subtil ambiguu, să recunoască: ai avut dreptate. Probabil obolul, datoria de conștiință, prin ajutorarea populației germane, își luaseră partea. Dintre martorii academici ai proiecției fotografiilor suprapuse, plecarea lui sir Oliver e pe deplin compensată, cel puțin pentru eroul știintei, de prezența surorii sale.
La celălalt capăt al liniei, Einstein, reintegrat în universitatea berlineză, e asaltat de ziariști. Ştirea confirmării experimentale a teoriei pe care aproape nimeni n-o înțelegea devenise eveniment mediatic. În timp ce în jurul Parisului, la Versailles, Trianon și alte locuri cu nume sonore, delegațiile beligeranților negociau. Secvența e un pandant evident al celei de la Cambridge. Iar personajul omolog, Elsa-cea-tânără, care-l cam bruftuise pe Albert al ei într-un moment în care avea nevoie de susținere, revine la matcă. Un moment comic, până la urmă, finisat cu humor, pe imaginea cu limba scoasă, dar facil ca atitudine a personajului. În sfârșit.
Filmul e aproape un senvici între două secvențe. De fapt, ceea ce urmează după a doua rezultă. De fapt secvența africană e tăiată în două, povestea celor 5 ani e strecurată la mijloc. Foarte multe filme au uzitat de acest procedeu narativ, având ca secveță cheie câte una incomparabil mai puțin eclatantă ca expediția în căutarea adevărului științific. N-am saluta structura asta, deloc inedită, nu doar potrivită, ci chiar oarecum inevitabilă față de un asemenea moment narativ. Cu atât mai mult cu cât, așa cum observam la începutul acestui demers analitic, miza nu e evenimentul în sine, ci calitatea umană a drumului către el.
Einstein apare ca personaj inclusiv în comedii ieftine. Ba chiar în același an cu filmul pe care-l discutăm, o regizoare de mult mai mare rezonanță, Liliana Cavani, a făcut un film despre relația dintre Einstein și prima sa soție, Mileva Maric, cu Vicenzo Amato. Ştia, oare, cineasta italiană că la o lună după premiera ei, un film mult mai consitent și oricum foarte bine făcut o va umbri? Dar un film biografic despre Einstein e aproape de neconceput. Tocmai datorită disproporției dintre imaginea publică și ponderea în istoria științei. Un film biografic despre sir Arthur Eddington e de-a dreptul imposibil. Momentul expediției africane e aproape singurul de mare rezonanță publică din biografia lui, oricum una consistentă. Moment care rămâne aproape minor, cu toată semnificația lui majoră, în raport cu biografia lui științifică. Cu contribuția lui fundamentală în astrofizică. Dar cine s-ar uita la asa ceva și, mai ales, cine ar finanța așa ceva? Singurul film posibil care să implice cele 2 nume, cu singurul subiect posibil, e cel discutat. Poate era posibil să fie făcut și altfel, sigur e că modul în care l-au făcut Philip Martin și Peter Moffat e impecabil.
Calitatea cea mai importantă a filmului e că, desi un film tematic, reușește la limită să nu eșueze în tezism. Linia pe care merge e o bârnă alpină subțire. Un singur pas dincolo de această linie subțire l-ar fi aruncat în trivial.
Finalul logic al filmului e întâlnirea dintre cei doi corifei. N-are nici o importanță dacă o atare scenă ar fi avut sau nu loc, e un final logic de film. Ce e interesant e că activitatea lui Eddington în favoarea cunoașterii și înțelegerii teoriei relativității generalizate a lui Einstein abia avea să înceapă. El și-a publicat rezultatele măsurătorilor fotografice în minutele fazei totale a eclipsei solare anul următor. Apoi s-a angajat într-o campanie pentru explicarea teoriei prin intermediul unei serii de conferințe și articole, adunate în cartea Mathematical Theory of Relativity, publicată în 1923. La 2 ani după aureolarea lui Einstein cu premiul Nobel, acordat pentru unul din articolele publicate în 1905, fără nici o legătură cu relativitatea și cu gravitația. Einstein spunea despre carte că e cea mai buna explicare a subiectului în orice limbă. Ludwik Silberstein, un fizician care se considera expert în teoria relativității, i-a spus lui Eddington într-o ședință a Societății Regale (6 noiembrie 1919), că-l consideră unul dintre cei 3 oameni din lume care înțeleg teoria. Eddington și-a manifestat humorul britanic, răspunzând: mă întrebam cine e al treilea. Filmul nu se putea întinde dincolo de finalul său logic, dar sugerează faptul esențial că Eddington înțelesese esența teoriei dintr-o scrisoare primită de la Einstein, printr-o secvență antologică, în care, alături de el participă Frank Dyson și Winnie. O pâine pusă pe fața de masa întinsă în aer o curbează firesc. Iar un măr lansat perpendicular pe curbură se rotește în jurul pâinii. Imagine pe care o regăsim în toate cărțile de popularizare științifică, începând cu Gamow.
De altfel, în film, Eddington însuși pare a-i fi dat lui Einstein un impuls, venit tocmai când acesta se afla în impas. În încăperea unde fusese instalat la Cambridge tronează un planetarium, care joacă un rol bine scris în derularea poveștii. Cum la prezentul epocii, deci la abia 9 ani după publicarea teoriei relativității restrânse – care nu joacă nici un rol în film, din aceeași economie de amănunte pe care o observam la început – sistemul solar rămânea guvernat de Newton. Cu o singură fisură. Periheliul lui Mercur se deplasa cu o foarte mică diferență față de traiectoria prevăzută de ecuațiile de mișcare newtoniene. Eddington îi scrie lui Einstein, cerându-i să explice fisura, iar cererea unui savant englez, deci dintr-o țără cu care Germania de afla în război, pare a-l scoate pe Einstein din punctul mort. Urmează o secvență antologică, în care Einstein mâzgălește foi de hârtie împreună cu Planck. Prietenul vechi, căruia tocmai îi murise fiul pe front. Secvența, ca soluție filmică, funcționează tot ca o piesă de puzzle, realitatea istorică, diferită, nu e problema filmului. Cititorii curioși au de ales între a se documenta pe cont propriu – ceea ce, în cazul acestor amănunte nu e prea eficient – și a întreba. Utilizarea spațiului comentariilor e o funcție fundamentală a instituției blogului.
Filmul accentuează latura confruntării științifice, ca parte a confruntării militare dintre cele două mari națiuni. Din momentul în care Eddington îndeplinește, în film, misiunea din partea lui sir Oliver, de a prezenta consiliului Universității din Cambridge, lucrările lui Einstein despre gravitație (departe de a fi finisate atunci), ambele foruri științifice lunecă pe panta reducționistă a confruntării fundamentale dintre cei doi savanți reprezentativi. Or, aici e riscul filmului. Limitat, dar existent. Există un segment destul de precis determinat al publicului pentru care linia scenariului, cu logica ei internă, e derutantă și contribuie la accentuarea unei confuzii. Einstein nu-l contrazice pe Newton, ci-l completează. Nu putem să nu ne întrebăm dacă n-ar fi fost posibil un final-după-final, care să nu afecteze tema majoră, dar să proiecteze pe ecran citatul din Niels Bohr: Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt.
Prin forța lucrurilor, discuția părții ideatice a filmului fu necesară la nivelul de extindere asumat. Dar nu putem neglija latura tehnică. La care ne-am referit în trecere, dar care cere unele completări. Imaginea are o tușă britanică inconfundabilă. N-are cum excela în exterioare, pajiștile englezești joacă un rol mai restrâns, e un film de interioare, dar impresia generală e fără echivoc. Iar această impresie e atât de pregnantă, încât secvența cu Einstein pe un lac elvețian, cu cei doi fii, dar și exterioarele presupus germane par tot britanice. E un defect, o depășire a unei măsuri, sau un amănunt semnificant? Lăsăm întrebările pe seama cititorului. Ar putea fi și consecința faptului că filmările au fost făcute la Cambridge. Ordinea celor două nume celebre e inerentă, dar, cumva, tot subtil, eroul filmului e Eddington. Nu, nu sir Arthur. Ci Eddington al celor 5 ani. Unde se putea filma mai bine? Poate că personalitatea peisajului britanic e atât de accentuată, mai ales filmată de o echipă britanică, încât inefabilul lui se filtrează osmotic, se imprimă ca o pecete. O singură excepție. Cadrele din secvența tăiată, pregenericul și momentul eclipsei. Peisajul arată exotic, Eddington cu pălărie arată ca un explorator englez. Figură arhetipală. Altă subtilitate, de regie, de data asta. Prin extensie, sugestia e tot britanică.
Pentru cititorii cu background în istoria științei, precizăm că filmul lui Philip Martin nu pomenește nimic de a doua expediție simultană, cu același scop ca cea din insula africană Principe, pe fâșia de totalitate a eclisei din 29 mai 1919, la Sobral, în Brazilia. Alegere firească în ecuația filmului, referirea la măsurătorile de la Sobral (unde se află de atunci un muzeu al eclipsei) ar fi încărcat filmul, dispersându-i întrucâtva focalizarea.
De montajul paralel, dominant firesc în film, am mai vorbit. Trebuie subliniată particularitatea acestuia. De la Griffits și Eisenstein, foarfeca de montaj are stil. Ochiul de cinefil e obligat să-l surprindă și o poate face. Există montaj dur, tăios, există, există destule nuanțe între ele. Aici, montajul e insesizabil. Cadre dintr-un mediu par continuarea fără tranziție a celor din celălalt mediu. Face parte din marca de personalitatea filmului. Iar față de concepția acestuia, stilul montajului e necesar.
O ultimă observație: pacifismul lui Einstein e subliniat, în film, de comportarea personajului său de ficțiune. Dar Einstein a continuat să lucreze la Berlin încă 15 ani după sfârșitul războiului. El a emigrat, din motive firești, cunoscute, în Statele Unite, după instaurarea, în 1933, a regimului național socialist în Germania. Gestica peronajului filmului, perfect articulată concepției acestuia, mai are o conotație. Ea sugerează atitudinea publică a savantului, mai ales după realizarea proiectului Manhattan, la a cărui lansare contribuise prin celebra scrisoare adresată președintelui american, înainte de intrarea USA în război. Cumva e un artificiu aluziv indirect, practicat, în 1970 și după, de M*A*S*H*, lung metraj și apoi serial: acțiunea petrecută în războiul din Coreea trimite la războiul din Vietnam. Regizorul are grijă ca aluzia rezultată din câteva secvențe cu personajul Einstein să fie foarte discretă, aproape insesizabilă.
Fișele imdb ale filmelor citează în general câteva întrebări ale navigatorilor. Aici întâlnim o mostră de humor aproape negru. Un websurfer întreabă dacă Eddington a fost cumva gay. Evident, omul se bazează pe suferința intensă a eroului la aflarea morții în război a prietenului său cel mai bun. Rostul întrebării e la fel de evident: homsexualitatea e corectă politic. E rândul nostru să ne întrebăm cum n-a apărut, pe aceeași logică și întrebarea dacă nu cumva relația lui Eddington cu sora sa Winnie nu era, în film, incestuoasă. Răspunsul la întrebarea noastră e și el evident. Homosexualitatea e corectă politic, incestul nu. Sau, doamne ferește, încă nu. Încă și mai evident, websurferul nu e cinefil. Căci un cinefil, chiar cu mintea stâlcită de filoxera corectitudinii politice, ar privi filmul cu simțul măsurii și nu și-ar pune o întrebare aberantă. Însuși faptul că administratorii websitului imdb.com citează întrebarea sugerează că aceștia au capul pe umeri.
E doar a doua oară când mă întâlnesc cu o poveste așa de captivantă din lumea științei. Prima nu e cinematografică, ci publicistică, dar cu valențe literare. Tot cu o tușă britanică. Eroul ei e englezul Andrew Wiles, naratorul e anglo-indianul Simon Singh și e o istorie a matematicii, scrisă ca un roman de aventuri: Marea teoremă a lui Fermat. George Gamow și Isaac Asimov, doi corifei ai popularizării științei au, in memoriam, de ce să fie invidioși.