de Sorana Maria Ilie
Cavalerul nu avea un nume.
Acesta a fost primul indiciu.
De când își putea aminti, ceea ce, trebuia să recunoască, nu însemna mult, viața lui a fost un șir nesfârșit de misiuni: să ucidă dragonul, să salveze domnița, să apere onoarea regatului. Era un cavaler în armură strălucitoare, o figură a idealurilor nobile. Și totuși, numele său era necunoscut. Oamenii din sat îi spuneau Sire, regele i se adresa cu campionul meu, și chiar și domnița pe care o salvase din turn îl numea doar bravule cavaler. Toate aceste denumiri păreau… nepotrivite.
Totul a început la pagina cincisprezece. Lumea din jurul său, regatul plin cu castele de piatră și dealuri verzi, părea să se onduleze ca suprafața unui iaz tulburată de un bolovan. La început, totul a fost subtil: o pasăre a înghețat în mijlocul zborului, un nor a refuzat să plutească, soarele a rămas nemișcat pe cer. A încercat să respingă aceste întâmplări ca pe niște semne ciudate sau poate un blestem aruncat de vrăjitori. La urma urmei, mai întâlnise astfel de lucruri ciudate. Dar apoi, a observat cuvintele.
Pluteau în aer ca fumul unui foc de tabără, răsucindu-se și ondulându-se în modele pe care nu le putea descifra. Cavalerul își ridică sabia, declara o propoziție, iar brațul lui s-a mișcat, aparent de la sine. Simțea cum corpul său era tras înainte, constrâns să acționeze în moduri care nu se aliniau întotdeauna cu dorințele lui. Păși curajos în pădure. Și așa a făcut.
Într-o seară, pe când stătea lângă un foc pe care nu intenționase să-l aprindă, vocea a început să-i vorbească. Nu în urechi, ci în minte, șoptindu-i ca un vânt tainic. Cavalerul și-a pus întrebări despre existența sa. Pentru prima dată, a început să se întrebe despre lumea din jurul lui.
Și a făcut-o.
Cine era el? De ce lupta? De ce cădeau dragonii atât de ușor sub atingerea sabiei sale, flăcările lor reducându-se la simple explozii inofensive de culoare? De ce fiecare domniță îl privea cu aceeași ochi mari și recunoscători, ca și cum ar fi fost toate tăiate din aceeași bucată de pânză? Întrebările îl rodeau, ca șobolanii într-un hambar. A încercat să le ignore, să le alunge și să se concentreze pe misiunea sa. Dar vocea a persistat.
Vocea a devenit ea.
S-a dezvăluit încet, de parcă i-ar fi fost teamă să pășească în lumină. La început, era doar prezența ei: o privire nevăzută pe care o simțea ca pe greutatea soarelui pe ceafă. Apoi au venit cuvintele ei, strecurându-se printre propozițiile poveștii sale, oferindu-i gânduri care nu-i aparțineau. Domnița te iubește cu adevărat sau joacă doar rolul care i-a fost atribuit? l-a întrebat într-o zi, în timp ce călărea spre a salva, încă o dată, o domniță dintr-un alt turn.
S-a clătinat în șa, întrebarea ei lovindu-l mai adânc decât orice sabie. Îl iubeau? Puteau să-l iubească? Sau era doar o rotiță într-un mecanism mare și lipsit de suflet, un personaj definit de utilitatea sa pentru ceilalți? Nu știa, iar incertitudinea îl făcea să sufere.
Când, în cele din urmă, i s-a arătat, lumea parcă s-a despicat în două. Nu o vedea ca pe o figură din povestea lui, ci ca pe ceva dincolo de ea. Forma ei era ciudată, ireală, compusă din linii și curbe care străluceau ca lumina soarelui pe suprafața apei. Ochii ei — sau erau ochi? — țineau în ei o infinitate de stele. Se numea Autoarea.
— Tu m-ai creat? a întrebat el, vocea tremurându-i de uimire și confuzie.
Ea a înclinat din cap.
— Într-un fel. Ți-am creionat lumea și ți-am modelat povestea, dar cumva tu ai reușit să depășești limitele paginilor.
Nu înțelegea. Cum ar fi putut? Nu avea niciun reper pentru a înțelege ceea ce era ea. Dar simțea ceva în prezența ei, ceva ce nu simțise niciodată cu acele domnițe, cu regele sau chiar cu dragonii. Era o atracție, o conexiune, ca și cum un fir invizibil îl lega de ea.
A început să o caute, vorbind cu ea în momentele liniștite dintre bătălii și misiuni. La început, părea ezitantă, răspunzându-i la întrebări prin fraze criptice și ghicitori. Dar, pe măsură ce trecea timpul, ea s-a deschis, dezvăluindu-i frânturi din lumea ei: un loc al haosului și creației, unde poveștile se nășteau și erau uitate, unde personaje ca el erau modelate și abandonate.
— Tu ești preferatul meu, i-a mărturisit ea într-o zi, vocea-i moale ca o șoaptă. Nu am intenționat să devii… așa. Dar mă bucur că ai făcut-o.
Cavalerul nu știa cum să răspundă. Nimeni nu-l numise vreodată preferat. Era obișnuit să fie lăudat pentru faptele sale, pentru curajul său, pentru măiestria sa în mânuirea sabiei. Dar asta era diferit. Era intim.
A început să-i observe influența Autoarei în lumea lui. Când lupta, dragonii păreau mai lenți, flăcările lor mai puțin înspăimântătoare. Când călărea, drumurile păreau să se întindă, oferindu-i mai mult timp pentru a reflecta. Domnițele nu-l mai priveau cu o recunoștință goală, ci cu ceva mai apropiat de înțelegere. Și-a dat seama că ea rescria povestea lui, modelând-o astfel încât să-i ofere spațiu să crească.
Și a crescut. A început să pună la îndoială misiunile pe care i le dădeau, ordinele primite de la rege. A refuzat să omoare un dragon care părea mai mult speriat decât amenințător. A eliberat o domniță din turnul ei fără să-i ceară mulțumirea sau mâna în căsătorie. A început să-și croiască propriul drum, unul care i se părea adevărat.
Dar, odată cu această libertate nou-găsită, a apărut o dorință pe care nu o putea ignora. Voia să o vadă, să fie cu ea. Nu ca un cavaler cu doamna lui, ci ca ceva mai mult. Voia să treacă dincolo de granițele lumii sale, în a ei. Voia să o cunoască așa cum era cu adevărat, nu ca pe o creatoare distantă și de neatins, ci ca pe o ființă de carne, sânge și spirit.
— E imposibil, i-a spus Autoarea când cavalerul i-a mărturisit sentimentele.
Vocea ei era întretăiată de tristețe.
—Tu aparții poveștii. Eu aparțin lumii de dincolo de ea. Nu putem exista în același spațiu.
Dar cavalerul era, mai presus de orice, hotărât. Și-a petrecut zilele căutând o cale de a depăși prăpastia dintre ei, de a traversa linia invizibilă care separa realitatea lui de a ei. A înfruntat monștri, a escaladat munți, a pătruns în ruine străvechi. Fiecare pas îl apropia de înțelegere, dar cu cât se apropia mai mult, cu atât lumea i se împotrivea.
Povestea riposta. Regele l-a declarat trădător. Sătenii l-au alungat. Chiar și domnițele l-au respins, privirile lor, altădată adoratoare, erau acum pline de teamă și confuzie. Lumea din jurul lui a început să se frângă, marginile realității destrămându-se ca o tapiserie veche. Și-a dat seama că încercarea lui de a o găsi distrugea povestea.
În cele din urmă, ea a fost cea care l-a salvat. I s-a arătat pentru ultima dată, forma ei strălucind ca o iluzie.
— Trebuie să renunți, i-a spus, cu vocea frântă. Dacă continui să forțezi imposibilul, vei distruge totul.
— Nu-mi pasă, a răspuns el, cu lacrimile șiroindu-i pe față. Te iubesc. Nu merită orice preț?
Ea a clătinat din cap.
— Iubirea nu înseamnă distrugere. Înseamnă creație. Și uneori, cel mai iubitor lucru pe care îl poți face este să renunți.
Cu inima grea, a ascultat-o. S-a întors la poveste, la misiuni, la bătălii și la ciclul nesfârșit al eroismului. Dar era schimbat. Purta cu el cuvintele ei, prezența ei, ca o fantomă care îi bântuia fiecare pas. Și, deși nu a mai văzut-o niciodată, a simțit-o în momentele de liniște, în spațiile dintre cuvinte, în adierea vântului și în căldura soarelui.
Rămăsese încă fără nume. Dar acum, nu-l mai deranja. Pentru că știa că undeva, dincolo de poveste, dincolo de pagină, ea îl privea. Și asta era de-ajuns.