[Studii fantastice]
de Oliviu Crâznic
Ciprian MITOCEANU (n. 1976) este istoric și geograf, profesor documentarist, publicist și scriitor de (în principal) literatură fantastică (inclusiv științifico-fantastică, fiind inventatorul unui „amendament Dawson” cât se poate de antiutopic pentru Statele Unite ale Americii [1]), cu elemente proeminent macabre – deseori comparat cu Stephen King (întemeiată comparație, căci își au locul, într-adevăr, pe același raft al bibliotecii, împreună și cu Serge Brussolo, Dean Koontz, Graham Masterton, John Saul) – sau, în unele cazuri, parodice.
Prin prisma teoriei literare, putem încadra Lăcașul întunericului. Volumul 1 (Ed. A.T.U. – „Imprint Bookforge”, 2024) în stilul funcțional beletristic, genul literar epic, specia literară (din punct de vedere formal) – colectaneu de proză scurtă (reunește povestiri, nuvelete și nuvele [2]).
Curentul literar, specia literară tematică și subspecia literară aferentă variază de la text la text, C. Mitoceanu jonglând, pe de o parte, cu speculativismul[3] (împletit cu transumanism), decadentismul și romantismul (întunecat, firește!), și, pe de altă parte, cu științifico-fantasticul biologic (împletit cu științifico-fantastic postapocaliptic), goticul fantastic (macabru) și fantasticul (propriu-zis) întunecat.
Schimbător este, de altfel, și decorul, autorul plimbându-ne pe axa România – Rusia – SUA (cu opriri în Franța, Monaco sau Venezuela).
Să trecem, însă, la subiect(e):
Lăcașul … se deschide printr-un Mecanism de autoreglare: supraviețuind unei pandemii, două tinere se cred singurele ființe umane rămase pe lume – dispariția speciei noastre anunțându-se, prin urmare, inevitabilă. Autorul imaginează o soluție antiextincție … naturală – fantastică, desigur, însă nu lipsită de o bază științifică (nu o dezvăluim, însă zoologii amatori probabil au intuit-o deja).[4]
Cititorii primesc, apoi, Darul nomadului: un infractor aparent mărunt (nomadul din titlu) este silit (de către un fost tovarăș de pușcărie), cu arma de foc la tâmplă, să practice un ritual ocult. Narațiunii nu îi lipsește un puternic mesaj moral, supranaturalul este în acord cu legendele și cu logica teologică/mitologică, iar răsturnarea de situație și explicarea acesteia sunt detectivistice (antieroul dovedind calități de-a dreptul holmesiene). Putem afirma, fără ezitare, că Darul … reprezintă un vârf de lance nu doar al colectaneului, ci și al prozei scurte fantastice (autohtone și mondiale) recente.
În Lăcașul Întunericului se poate ajunge – descoperim apoi – direct Din inima mamei. Îngrijorată de coșmarurile repetate ale fiicei (adolescente) adoptate în condiții misterioase, o femeie obișnuită este împinsă de instinctul matern (analizat în varii manifestări de către autor, observăm) spre un adevăr teribil, relevat de dincolo de mormânt. Ni s-a părut frumos și util mesajul[5] moral de final: nu pasiunea romanțios-senzuală, ci afecțiunea cumpătată și respectul câștigat în urma dovedirii unor virtuți oferă cheia fericirii de cuplu.
În adâncurile Lăcașului …, întâlnim Micile mămici. O proză puternic ancorată în transgresivism, căci încalcă nu unul, ci două tabuuri literare (primul, în privința ucigașului; al doilea, în privința victimelor). Nu constituie o lectură ușoară, nici măcar pentru firile greu impresionabile. Din fericire, deznodământul aduce puțină speranță, sugerându-ne că, totuși, nu suntem singuri în lupta împotriva Răului.
Și iată-ne aproape de amăgitoarea ieșire din Lăcaș … – amăgitoare, din două motive: pe de o parte, ieșirea nu se face (cum promite viclean C. Mitoceanu) traversând Un colțișor de Paradis, ci zăbovind într-o … închisoare (pentru a desluși un secret lovecraftian); pe de altă parte, odată izbutită evadarea, cititorul nu a scăpat, cu adevărat, din ghearele … întunericului, deoarece se găsește deja, foarte probabil, pe drumul spre … al doilea[6] Lăcaș … al acestuia.
Asupra stilului individual nu este cazul să insistăm, comparația cu S. King fiind relevantă și în acest sens (cu precizarea că, spre deosebire de narațiunile și personajele scriitorului american, narațiunile și personajele lui C. Mitoceanu nu seamănă unele cu altele – fiind, din contră, deosebit de variate).
Ne întrebăm, cu această ocazie: au cinematografia sau televiziunea românească capacitatea de a ne oferi, în viitorul previzibil, ceva autohton comparabil cu Zona crepusculară sau Povestiri din criptă?
Și încheiem răspunzând: nu, nu au, după cum ne dovedesc de ani de zile; însă literatura românească are această capacitate, după cum ne dovedesc unii scriitori – de pildă, C. Mitoceanu.
# ADNOTĂRI
[1] A se vedea:
– O. Crâznic, „Antiutopia”, sau „Profețiile juridice ale lui Ciprian Mitoceanu” (recenzie, https://egophobia.ro/?p=11959);
– O. Crâznic, Ciprian Mitoceanu: „Predestinare genetică” [Vol. 1: „În sângele tatălui”] (recenzie, https://egophobia.ro/?p=11060).
În afara ciclului epic Dawson (însă tot în zona de anticipație științifică), C. Mitoceanu ne-a încântat, în mod deosebit, cu nuvela În capul lui (Ed. Narval, 2020), aparținând științifico-fantasticului cibernetic („ciberSF”).
[2] Îi îndemnăm pe cititorii noștri să nu facă greșeala de a lua în serios ideea (larg răspândită recent, din păcate – probabil, pentru că, întru aplicarea acesteia, nu sunt necesare nici un fel de cunoștințe de teorie literară, verdictul pretins literar ajungând, astfel, la îndemâna oricui …) că diferența dintre povestire, nuveletă și, respectiv, nuvelă o dă … numărul de litere/cuvinte/pagini!
Este fundamental greșit (și o dovadă de semidoctism) să aplici un criteriu … aritmetic în literatură!
Ar duce, de altfel, la rezultate ridicole, din multe motive – le-am enumerat cu alte ocazii; amintim aici, spre exemplificare, doar posibilitatea de a transforma o povestire în nuvelă prin … simpla adăugare a unui singur cuvânt!
Criteriile aritmetice se aplică în aritmetică; în literatură, se aplică, firește, criteriile literare – în scopul împărțirii prozelor în specii literare (din punct de vedere formal), avându-se în vedere complexitatea structurală, complexitatea narativă ș.a.m.d.
Povestirea, de pildă, se concentrează, îndeobște, asupra unei întâmplări sau asupra unei succesiuni de întâmplări strâns legate (fără a relata și alte întâmplări, fără a insista asupra personajelor, asupra vieții acestora în ansamblu, asupra decorului și moravurilor epocii etc.), nu este împărțită în capitole ș.a.m.d.
[3] Am explicat, în repetate ocazii, de ce așa-numita „ficțiune speculativă” nu este o simplă specie/subspecie literară, ci, în fapt, un adevărat curent literar – speculativismul, întâlnit și sub denumiri precum: „transrealism”, „realism fantastic”, „slipstream”, „suppositional fiction” ș.a.
[4] Împletindu-se în Mecanism … cu științifico-fantasticul postapocaliptic, științifico-fantasticul biologic rămâne, totuși, predominant, autorul neconcentrându-și eforturile asupra descrierii lumii devastate de molimă sau a modului de viață al supraviețuitorilor, asupra unor încercări de reorganizare socială ș.a.m.d., ci asupra unui fenomen bioSF punctual (acesta ar fi putut avea loc, de altfel, și în absența Sfârșitului Lumii – de pildă, pe o insulă sau într-o regiune izolată).
[5] L-am putea intitula „Romantism vs Clasicism” – câștigător arătându-se, aici, Clasicismul.
[6] Intenționăm să vă prezentăm și Lăcașul întunericului. Volumul 2, în viitorul apropiat.