[fragment din romanul „Și văile șopteau numele tău”, Editura Datagroup, 2024, Partea a II-a]
de Andreea Sepi
„Trecuse bine de zece. Încheiaseră prelegerea, dialogul și rundele de întrebări, dar nu reușiseră să epuizeze tema. Se temea însă că o epuizaseră pe ea. Se ridicase în picioare și discuta cu toți participanții interesați. În momentul de față o asediase o doamnă între două vârste, cu copiii plecați dincolo, care se chinuia din răsputeri să le înțeleagă noile atitudini. Își așteptau rândul un absolvent de liceu care se pregătea pentru o universitate în Olanda și un idealist la vreo 30 de ani care tocmai se reîntorsese în patrie de la un job bănos și se vedea obligat să se justifice mereu, în fața amicilor care-l tratau ca pe o ciudățenie. Ea tăcea, zâmbea, asculta. Oamenii se răsfirau și se strângeau în jurul ei, recompunându-se ca stolurile de păsări.
Era rumoare. Pe scări se făcuse aglomerație, lumea începea să plece, unii se mai uitau după cărți. Laura strângea cănile, Geo se apucase să rearanjeze scaunele câte două deodată, iar Bogdan luase în primire casieria de la parter și clienții care ieșeau.
— Cosmin, mersi mult pentru tot, îi strânse Silviu mâna amicului său sociolog.
— Eu mulțam de invitație. A ieșit interesant până la urmă, mă bucur că n-a trebuit să duc singur greul. N-ai prea des ocazia să discuți cu un emigrant din a doua generație într-un context profesional de natura asta. Experiența ei a adus niște puncte de vedere pe care eu n-aș fi putut să le acopăr.
— Da, s-a încins discuția la un moment dat. Nu mă așteptam să dureze atât.
— Lumea e curioasă, sunt foarte mulți cu un interes direct, ai văzut. De la „ar trebui să plecăm odată toți ca să înnoim țara asta din temelii” și până la „orice plecare e o trădare, un refuz al valorificării aici”, a suscitat cam toate opiniile posibile. Lasă că-i fain așa. A fost un dialog destul de constructiv.
— Asta dacă faci abstracție de ăia doi mai belicoși, pe stilul „ce știți voi, cine sunteți voi să ne explicați chestii”. Mai ales tipul ăla ultranaționalist, cu obsesia Occidentului perfid…
— Ăla cu ortodoxism sau moarte, noi suntem puri, autentici și dintr-o bucată? Care a și plecat mai repede?
— Ăla. Omul-monolog. Omul fără dileme. Dintr-o bucată ca o cărămidă-n parbriz.
— Măi, oamenii au experiențe diferite, traumatizante unii. De strivire reală. Nu toți se adaptează, nu toți pot îmbrățișa alteritatea, poate pentru că nici alteritatea nu-i îmbrățișează pe ei. Și atunci se retrag în ce cunosc și se țin strâns, ca orbul de bâtă, ca să se protejeze. Ai văzut și tu, a sărit ca ars când ea a îndrăznit să spună că lucrurile n-au semnificații stabile, că toate interpretările sunt relative. Pentru că, știi și tu, asta înseamnă respingerea noțiunii de absolut – adică a lui Dumnezeu – în toate ipostazele sale.
— Nu neapărat. Se referea strict la mituri. Miturile sunt doar haina în care omul își înveșmântează valorile. Cu timpul, haina suferă schimbări. Și nu mă refer la mode; mă refer la uzură, la proporții, la nevoile pe care trebuie să le satisfacă.
— Dar cine poate spune când e momentul să se schimbe, să se actualizeze? Totuși, mitul, metafora joacă un rol esențial pentru om. Ancorează, orientează. Facilitează înțelegerea lumii coagulând contrariile într-un întreg coerent.
— Aparent coerent.
— După cum aparente sunt, probabil, și contradicțiile.
— Majoritatea reprezentărilor pe care ni le construim țin, în ultimă instanță, de domeniul ficțiunii. Suntem extrem de vulnerabili la ficțiune.
— Sigur, toate identitățile se construiesc, la urma urmei, și prin distorsionare, iar cultura noastră, ca orice altă cultură, nu deține adevărul absolut în nicio privință. Dar ce te faci cu deruta? Pentru că, dacă totul e relativ, cum te mai poziționezi?
— Înțeleg ce zici. Totuși, mi-aș fi dorit să n-o atace atât de furibund. Că e fiică de preot și că de ce se „leapădă”, cum își permite să „întineze” tot ce avem mai sfânt… Și asta doar pentru echidistanță academică. A acuzat-o de propagandă marxistă! A fost stupefiant.
— Am fost puțin surprins și eu. Dar ea n-a părut extrem de tulburată, de parcă s-a mai întâlnit cu nivelul ăsta de vehemență.
Silviu își feri chipul. De câte ori o atacase chiar el în trecut, din polul opus? Când ești de centru, te sfâșie toți. Din stânga, din dreapta… Centrul este poziția cea mai ingrată azi.
— Pe undeva, continuă Cosmin, s-a vulnerabilizat singură povestindu-și parcursul. Cred totuși că majoritatea celor prezenți au știut să-i aprecieze confidența. În afară de tipul ăsta, care probabil a venit chitit să facă show.
— Da, avea o marotă. I-a imputat viziunea asupra lumii ca pe o boală venerică. Argumentele alea sexiste, ad feminam… În niște domenii care se întâmplă să știu că sunt dureroase pentru ea și cu privire la niște decizii deloc ușoare sau superficiale. N-a lipsit mult să-l dau chiar eu afară.
„Duduie, dumneata ai soț, ai copii?” o interogase, țâfnos, omul.
„Nu”, răspunsese Ina plecând capul.
„Păi nu, că vă-ncurcă. Toate vreți să stați pe podiumuri, să v-asculte lumea. Acasă-i plictiseală… Dar dac-ai avea, cum ți-ai dori să crească? Cu balivernele astea ale voastre, din care nu-nțelege omul nimic – texte, contexte, ifose”, maimuțărise el, „sau așezat, cu sens?”
— Am văzut că ai fost de vreo două ori pe punctul să intervii, confirmă Cosmin ușor amuzat.
Ar fi intervenit, fără îndoială, dacă i-ar fi cerut-o. Era în blocstarturi. Arina se întorsese scurt către el, îi căutase ochii, însă nu pentru sprijin, ci ca să-l potolească. Încerca să-și dea seama ce văzuse în ochii ei: nu un strigăt de ajutor, nu; dar atunci ce? Melancolie? Regrete? Regreta? Regreta și acum că se găsea acolo, cu el, în marasm? Regreta claritatea valorilor copilăriei?
— Oricum, s-a descurcat excelent și fără tine, continuă Cosmin. I-a dat o replică elegantă, a încercat să-l includă, însă l-a și combătut conceptual foarte subtil. Restul publicului a fost de partea ei.
— Mă uimește cum reușește să-și păstreze calmul. În locul ei, aș fi mușcat mai adânc. Ea, în schimb, nici n-a intrat în ofensivă, nici nu s-a eschivat… nu știu, parcă s-a…
— Dedublat?
— Exact. Ca și cum ăla și-ar fi înfipt cu sete lancea într-o nălucă, într-o perdea.
— Eu cred că îi plac oamenii, știi? Îi pasă. Să-i aducă aproape, să-i aducă la înțelegere. De-aia în loc să-i țină un discurs, i-a pus întrebări. Temperat, cu măsură, de la egal la egal. Păcat că el voia doar să se audă pe sine. Oricum, mi-a plăcut răspunsul ei final: „Da, vă ascult și recunosc că îmi e greu să mă pun în pielea dumneavoastră. Și mă gândesc că și dumneavoastră vă este greu să vă puneți în pielea mea. De aceea nu cred că-i bine să absolutizăm una sau alta dintre opțiunile noastre personale. Riscăm să le insuflăm intensitatea neiertătoare a unor emoții nereflectate până la capăt.” Vezi, asta înseamnă să crești într-o societate deschisă, prosperă, în care există loc pentru toți. Îți dă o anume detașare, o bunăvoință…
O admiră, gândi Silviu. Fermitatea ei degajată, pe care i-am admirat-o și eu, tot de la prima întâlnire. O urmăream din lateral, topindu-mă de dorul ființei ei – goală în brațele mele – și pregătit să-l înhaț pe tip de guler, cu încordarea ridicolă a protectorului sau, poate, a posesorului…
Dar se opri la timp și spuse numai:
— Mă îndoiesc că tipul a rezonat cu noțiunea de opțiune, de alegere. Am senzația că, pentru el, lucrurile se desfășoară mai degrabă în altă logică. Una în care certitudinile personale se confundă cu adevărul însuși. Numai valorile lui sunt legitime. Povestea de care e atașat el, prin simpla repetare peste secole, devine unica realitate posibilă. O predanie despre care e interzis să gândești altfel – sau să gândești, pur și simplu.
— Ce vrei, devoțiunea constrânge orizontul interpretării. Presupune un angajament integral. Pe toate planurile: cognitiv, emoțional, comportamental. Adică, pentru credincios, ascultarea nu-i doar consimțământ teoretic, ci supunere sută la sută. Cam ca într-o expediție montană de mare risc, râse Cosmin.
— Pe munte, dacă excluzi palpabilul și interogarea analitică, ești mort.
— La fel și dacă interoghezi prea mult, sau mă înșel? Credința se întemeiază pe alt tip de cunoaștere…
— Cunoaștere iubitoare, teoretic. Or, numai așa n-a sunat. Oamenii de genul ăsta, care pretind că îi slujesc lui Dumnezeu, îl pun de fapt pe Dumnezeu să le slujească lor. Pe post de bâtă. Sau de gealat.
— Măi, știi cum e… Povestea asta de care zici: ei chiar trăiesc în ea! Nu-i poți demonta cadrul simbolic fără să comiți, în ochii lor, o blasfemie. Sau cel puțin o cruzime. Le spargi busola. Le faci ferfeniță harta cu care navighează. Deruta duce la angoasă, la panică. De acolo până la agresivitate nu mai e decât un pas.
Ce e omul, se întrebă Silviu, decât o efemeridă rătăcită în Univers? Dar o efemeridă care visează să-și supună Universul. Praf și sânge care, închegate de o poveste, devin de nebiruit. Poveștile, poveștile ne ridică sau ne coboară, ne mântuie sau ne pierd. Ce poate fi mai important decât povestea pe care alegi s-o pui la rădăcina vieții tale?
— Și totuși, se auzi rostind, într-o lume clădită exclusiv pe povești, unde se mai găsește adevărul? Ce-i aia poveste adevărată? O contradicție în termeni, de vreme ce orice poveste e, prin definiție, un decupaj – incomplet și părtinitor – din haosul nemărginit al realității. Tot ce e exprimat sau exprimabil e numai o reducție a adevărului, un rezumat sărăcit. Ca atare, nu pot exista narațiuni pe deplin adevărate, ci doar narațiuni concurente, care se-asediază reciproc la infinit. Și, uite-așa, nu ne rămân decât „adevărurile” subiective.
— Sau adevărul revelației, răspunse Cosmin glumind. Ăla inexprimabil, implicit. Pentru omul religios, credința nu e niciodată simplu discurs; e realitate trăită; experiență palpabilă, vie. Îți dau dreptate: narațiunea nu poate livra decât episodicul – fragmente înșiruite, însăilate forțat, care sacrifică complexitatea pe altarul coerenței. Aproximări. Dar cine știe? Poate că adevărul complet – și explicitat – ar fi debilitant. Ce te face să crezi că l-am putea cuprinde? Suntem un ghem de contradicții aflat în căutarea unei structuri. Pendulăm încontinuu între sincronicitate și desincronizare. Mitului nu i se aplică noțiunea de adevărat sau fals, pentru că logica nu are jurisdicție în metafizică. Mă rog, e un subiect dificil. Iar pentru cei profund investiți, orice necesitate de chestionare, de nuanțare, riscă să deschidă o falie, e începutul unei prăbușiri. Le iei povestea și ce faci cu ea? O arunci în derizoriu?
— Toate poveștile care nu eșuează în divertisment poartă în ele un germen de război, mormăi Silviu și mintea îi fugi la Ina.”
#
romanul „Și văile șopteau numele tău” poate fi achiziționat și de pe site-ul Editurii Datagroup