traducere & prezentare de Narcisa Bleau
Jeremy Nobel este cadru didactic la Universitatea Harvard, unde predă și efectuează studii despre sănătate publică, factori sociali care influențează starea de sănătate, precum și crearea și evaluarea programelor de îmbunătățire a sănătății. Încă din liceu scrie poezie și este pasionat de fotografie, domenii pe care le-a studiat și în facultate. În urma lecturilor de pe vremea când era student la medicină, a înțeles că arta joacă un rol esențial în procesul de vindecare. De-a lungul anilor, a explorat cu perseverență legăturile subtile dintre disciplinele științifice și domeniile umaniste, contribuind la dezvoltarea unei viziuni în care expresia artistică devine mijloc de alinare și reechilibrare interioară. Aceste idei sunt reunite în volumul Project UnLonely: Healing Our Crisis of Disconnection (2023), o lucrare care propune arta ca remediu împotriva izolării contemporane. Ca poet, a fost distins cu numeroase premii, printre care premiul Bain-Swiggett, acordat de Universitatea Princeton, și premiul Academiei Americane a Poeților, oferit de Universitatea din Pennsylvania. Poemele traduse în continuare se regăsesc în original pe site-ul său: www.jeremynobel.com.
Control medical
Spune-mi
despre durere.
E ascuțită sau surdă?
Ce o declanșează?
Ce o face să treacă?
Ți se pare că aspirina ajută?
Poți tolera mâncărurile grase?
Te mai lasă după ce mănânci?
Te doare mai tare dimineața sau seara?
Se mai domolește atunci când te întinzi?
Vine și trece sau este o durere constantă?
O simți cum radiază pe spate sau în umăr?
Poți arăta cu degetul unde te doare cel mai tare?
Te trezești dimineața cu un nimb de durere?
Îți amintești o vreme când nu știai de durere?
Ai ajuns să depinzi de durere ca să simți că trăiești?
Își amintești de perioada de dinainte să te naști
când ritmul universului urma ritmul inimii?
Te simți de parcă un animal mic te roade pe interior?
Când te doare, simți cum te fărâmă în bucăți?
Când erai copil, maltratai animalele?
Își amintești ce verde era iarba cândva?
Ți-ai înșelat cumva prima iubire?
Îți este frică de întuneric?
Spune-mi despre durere.
E ascuțită sau surdă?
Spune-mi.
Odă cafelei
Tu, elixir al vieții
și cântecul meu mut și negru.
Invitația ta stăruitoare
la o vagă euforie, cafeină,
care îți faci lent efectul,
cu care te înțelegi o viață întreagă
mai bine decât cu, să zicem, heroina.
Infuzie de furtună, stimulantă
licoare prietenoasă,
care amintești de Etiopia
secolului X, unde a început totul
cu bobițe roșii, mâncate crude,
apoi boabe moi, pale, fierte
în apă clocotindă, sorbită
sub stelele serii,
ale căror slabe licăriri
orientau buzele însetate spre cupă.
Mai târziu au fost prăjite,
stârnind imaginația fachirilor
din Yemen, și i-au dat
dervișului energie ‒
ceremonioase, rafinate,
cu efect înșelător de temporar,
însă foarte persistent.
La presă franceză, filtrată încet
sau percolată, așa cum îmi aduc aminte
din copilărie când mă uitam
la părinți, care și ei te adorau.
Sau mai târziu, prin secții,
negociind între epuizare și pierderi,
băută mereu din pahar de polistiren.
Azi îmi călăuzești clipele
de magie ezitantă,
când sacră, când banală,
și mi te verși în pahar,
cu lapte și zahăr
sau neagră ca moartea,
sălbatic armăsar ca abanosul
pe care aleargă
inima mea și bate prea tare.
Haos în trei faze
Nebraska, 1982, taică-tu, îndeajuns de beat să fie violent,
își scoate cureaua la cină să dea el milităria jos din pod,
timp în care câinele chircit caută ușa din priviri și ceasul din perete
numără secundele până la primele lovituri în liniștea încordată,
în timp ce maică-ta tremură lângă tine, care încerci să o protejezi,
amândoi speriați că, dacă ar omorî-o pe ea, atunci ai urma tu.
Fallujah, 2004, a doua luptă, operațiunea Phantom Fury,
cea mai grea luptă de stradă de la cea din Hue, în Vietnamul lui ’68,
și cea mai sângeroasă luptă din războiul cu Iraq, iar acum ești căpitan
și inginer de geniu militar la pușcași marini – adică vin pe tine
tot soiul de sarcini mizere – și calci pe un DEI care nu detonează,
dar după aceea unul dintre oamenii tăi calcă pe el și îl omoară.
Quantico, Virginia, 2010, unde locuiești cu soția
și familia și, chiar dacă ești acasă la tine, tot te vezi
cu un M-9 în mână, intrând din cameră în cameră, apoi în pod
căutând prin casă răufăcători, băgându-i pe toți în sperieți,
inclusiv pe tine când te trezești și realizezi că aproape ți-ai împușcat
copiii, când tot ce auzeai erau doar niște veverițe pe acoperiș.