[pricinaşul de serviciu]
de Radu-Ilarion Munteanu
Romanul Ȋn fața steagului, de Jules Verne, a apăut în 1896. Tema a ceea ce în a doua jumătate a secolului XX, în contextul apariției armamentului nuclear, avea sa fie numită arme de distrugere în masă. Nu insistăm asupra temei recurente în literatura verniană. Cităm doar De la pământ la lună (1865), roman oarecum humoristico-satiric, al cărui personaj, Michel Ardan, este inspirat de Felix Nadar, un fotograf de epocă. Acțiunea romanului se petrece pe fondul războiului civil american, deci practic sincronizată cu evenimentul real.
Nu insist mai mult, tema noastră e alta și vom reveni la ea, dar în 2025 detaliile trebuie filtrate. Jules Verne n-avea atunci cum să știe că abia peste aproape un secol avea să se afle că un obiect lansat de la pământ nu poate iesi din sfera de atracție a planetei decât dacă are o viteză inițială cel puțin egală cu o anume limită, numită prima viteză cosmică. Dar fantezia își poate permite orice. Aproape orice. Proiectilul, lansat din tunul numit Columbiad, n-ar fi putut părăsi Pământul. Să fim serioși, observația de mai sus e complet lipsită de humor, dar rostul articolului e să contextualizeze, nu să spună o poveste. Iar cititorului îi e util să fie informat. O eroare reală apare în Insula misterioasă (1875). Principiul conservării energiei mecanice era cunoscut încă de la jumatatea secolului XIX. Nu e un reproș la adresa minunatului autor, doar sublinierea – mereu lipsită de humor – a necunoașterii unui adevăr științic fundamental, el având ca unul dintre scopuri, educarea tineretului. De altfel, Jules Verne e socotit un precursor al literaturii SF. Deși nu prea înțeleg de ce. Dincolo de aventură, datele pe care le comunică Jules Verne cititorului sunt mai degrabă geografice. Iar în romanul de debut, Cinci săptămâni în balon, inserează lista tuturor exploratorilor Africii.
Dar să revenim la Insula misterioasă. Dincolo de datele științifice, repectiva insulă e un model de falanster. De altfel e cunoscută apropierea scriitorului de socaliștii utopici. Iar fondul celor mai multe dintre romanele sale e lupta socială. În acest roman, fantezia e egală științei. Analiștii contemporani au fost uimiți de exactitatea calculelor, Jules Verne neavând nici un fel de pregătire tehnică. De altfel, lungimea submarinului din Douăzeci de mii de leghe sub mări a fost prevăzută si valabilă pentru unele submarine militare din timpul războiului rece. A primit scriitorul informații esoterice? Exclus. Misterul rămâne. Eu nu distrug corola de minuni a lumii, spunea Lucian Blaga.
Al doilea roman de gen este Cele 500 milioane ale Begumei, publicat în 1878. El prefigurează imperiul german militarist, Stahlstadt (Cetatea oțelului) e centrul inexpugnabil al imperiului, al cărui lider e profesorul Schulze (privit ironic, cu pasiunea sa pentru varza calită cu cârnați și berea de orice fel). Pe de altă parte, France Ville e iarăși un model socialist utopic.
Ne apropiem de subiect. Eroul romanului În fața steagului e francezul Thomas Roch, inventatorul unui nou explozibil, refuzat de întreaga industrie de gen. Bolnav mintal, el este internat într-un sanatoriu din Statele Unite. Nu mergem mai departe, tema savantului nebun mai apare și în Castelul din Carpați (1892). Pe lângă faptul că descrie (greșit, vom vedea) peisaje locale reale, biografii scriitorului spun, și este verificat, că a fost inspirat de o călătorie reală în Transilvania, la vremea scrierii romanului. Eroarea de care scriitorul e exonarat, e plasarea cetății Colț la mică distanță de masivul Vulcan (care dă numele orășelului eponim, situat pe Jiu, în depresiunea Petroșanilor și pe versantul nordic al masivului). Ce mai e de spus despre acest roman, apărut în franceză, e că Ion Hobana a găsit versiuni pertintente ale personajelor: Rodolphe de Gotz e Radu Gorj, Miriota e Miorița etc. Dar vorbeam de tema savanului nebun. Aici se numește Orfanik și e inventatorul… fonografului. Thomas Alva Edison n-avea cum să se supere, nu putea să fi auzit de scriitorul francez. Abia peste un secol și mai bine putem avea orice informație publică la un simplu click. Dar să terminăm cu glumele. Procese de plagiat au mai fost și vor mai fi. Orice neica nimeni încearca să profite de celebritatea celui acuzat. Nu cităm exemplul procesului deschis lui Caion lui Caragiale, e mult prea cunoscut.
Așadar, cine l-a acuzat pe Jules de plagierea romanului mai sus citat? Nu era un neica nimeni. Aici nu era vorba decât de frustrare. Îmi scapă numele (și pe net, îndesirea informației face aproape imposibilă găsirea informației pe care o țineai minte), un chimist francez, inventatorul melinitei, un exploziv real, diferit de invenția suedezului Alfred Nobel, dinamita (care constă în difuzarea nitroglicerinei într-o masă poroasă, pentru a stabiliza ansamblul și a-l face utilizabil). Nitroglicerina explodează numai la șoc mecanic (vezi străvechiul film Salariul groazei, de Henry Ceorge Clouzot, 1953, cu Yves Montand). De altfel, inginerul Cirus Smith, personaj din Insula misterioasă, folosește nitroglicerina pentru a dărâma roca de bazalt. Iată că Jules Verne se ținea la curent cu descoperirile științifice. Excepția deja am menționat-o. Dar demersul de față e precum petele din Soare.
Nimic mai normal decât ca un asemnea proces să fi stârnit o mare vâlvă. Datorată, evident, celebrității celui acuzat. Care, la prezentul evenimentelor, mai avea doar 13 ani de trăit.
Ce nu se știe e că tânărul avocat care l-a apărat pe Jules Verne se numea Raymond Poincaré. Care avea să devină președinte ales al Franței. Mandatul său s-a încheiat în 1920. Ulterior a fost senator și prim ministru al Franței.
De unde dețin eu această informație? Dintr-o antică biografie a lui Jules Verne, semnată în 1965 de modestul profesor Dinu Moroianu. Păstez cartea, ca pe o incunabilă. Ca un aparțiător al primei generații postbelice, hrănită cu Jules Verne, am avut norocul să găsesc cartea, să rețin amănuntul și s-o păstrez.
Iată, așadar, mica poveste a celebrului proces de plagiat al cărui acuzat a fost Jules Verne.