[egoRainbow]
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Shara McCallum este o poetă americană născută în 1972 în Kingston, Jamaica, din tată afro-jamaican și mamă venezuelană. S-a stabilit în SUA la vârsta de nouă ani. A studiat la Universitatea din Miami (licență) și la Universitatea din Maryland (master) și are un doctorat despre poezia și literatura afro-americană și caraibă susținut la SUNY Binghamton. A publicat șapte volume de poezie: No Ruined Stone (2021), La historia es un cuarto / History is a Room (2021), Madwoman (2017), The Strange Land (2011), The Face of Water (2011), Song of Thieves (2003) și The Water Between Us (1999). Este câștigătoare a premiului OCM Bocas și a primit burse Guggenheim, Musgrave, NEA și Witter Bynner. Este profesoară de literatură engleză la Penn State University. Unele dintre poeziile ei au fost traduse în franceză, italiană, olandeză, română și turcă. Poemele de mai jos se găsesc în original pe site-ul personal: www.sharamccallum.com.
Ce a spus oracolul
Vei pleca de acasă:
nimic nu te va putea ține legată.
Vei purta rochii de aur; piei
de argint, cupru și bronz.
Cerul își va schimba mereu sensul
ori de câte ori vei crede că ai înțeles.
Îți vei petrece toată viața cojind straturi
de carne. Umbra solzilor
nu-ți va dispărea niciodată.
Vei fi marcată cu sulf și sare.
Te vei scălda neîncetat în ape limpezi,
dar nu vei putea scăpa de acel miros.
Picioarele nu vor fi niciodată ale tale.
Drumul tău va fi de piatră.
Te vor urmări furtunile
și-i vor distruge pe cei ce te primesc.
Îți vei părăsi odraslele,
îți vei ucide iubiții și îi vei devora.
Nu vei iubi pe nimeni
în afară de vânt și durerea din oase.
Nici ei nu te vor iubi pe tine.
Odată cu vârsta, părul ți se va încâlci tern,
pielea ți se va usca și va atârna în falduri,
ochii nu-ți vor mai străluci.
Dar nimic nu va fi de ajuns.
Marea nu te va primi în veci înapoi.
Tristețe
Sunt prea multe poezii pe tema tristeții.
De ce încă una pe grămada asta de gunoi a tristeții?
A fost odată ca niciodată promite mereu o minune. Ne amintim,
prea târziu, de pădurea plină de tristețe și fără firimituri.
Adormi în fiecare noapte repetând o minciună:
Mâine, povestea mea de dragoste cu tristețea se va termina.
O femeie cântă din nou. De data asta, oare cine e?
Nu contează. Vocea ei se ascute pe piatra tristeții.
Ce opțiuni ni se dau: să ne prindem de morți
sau să-i lăsăm să dispară, încercând să ne înfrângem tristețea.
Îmi spun numele cu voce tare spre noul meu iPhone lucios.
Pe ecranul mic, Siri îmi scrie cuvântul: tristețe.
Nicio piatră nu-i ruină
Când se vor întoarce morții,
ți se vor arăta și în vis,
și când ești treaz, vor fi pasărea
care bate, bate cu ciocul în geam, căutând
o cale de a intra, se vor deghiza
în rafale de vânt, cu glasuri
pe limbile frunzelor, sorbind lacom,
așa cum valurile și-au creat o fugă,
venind și revenind, morții
nu te vor părăsi nici atunci și nici
în veci, neliniștea lor
va fi mantia care te învăluie,
cu cât călătorești mai departe
de ei, cu atât mai mult
distanța aceea te va roade,
timpul și locul se prăbușesc
atunci când morții se întorc să ceară
socoteală, spunând că vor
și vor și vor și vor tot
ce ai de dat și nimic nu-i va potoli
și nici nu le va ostoi foamea
în timp ce-ți cer ofrandă tot ce faci.
Apoi îți spun s-o iei de la capăt.