[fragment din capitolul „Fabrica de conspirații” al romanului „Sunsetless-Ultima Extincție”, Editura Datagroup, 2025]
de Teodora Vescan
Intrarea din spatele sălii se deschise. Doi militari cărau cu grijă un cub metalic pe care îl lăsară pe biroul din mijlocul sălii. Max explica nostalgic:
— Vă amintiți, cu ani în urmă, când v-am prezentat primul prototip de Post–Uman?
— Acea abominație cu solzi, aripi și coadă? Cam greu să uiți așa ceva! spuse ministrul sănătății Națiunilor Unite.
Sasha căscă ochii pe măsura urechilor, realizând că prototipul descris era chiar Homo Volatilis. Sămânța fu plantată și încolțea rapid în mintea biologului: dacă specia descoperită de el nu a fost una nativă, ci una creată de om?…
— Da, da, fiind un prim experiment nu a avut cel mai fericit final, recunoștea Max.
— Cel mai fericit final?! Cu tot respectul, domnule Novak, experimentul a fost o gaură în bugetul nostru, îi reproșă unul dintre membrii Elitei, dar liderul îi făcu semn din mână să tacă.
— Banii ca banii, dar mi-a murit o frumusețe de asistentă și am rămas paralizat. Astea nu vă interesează, nu? Bun. Sacrificiile sunt firești, așa cum este și eșecul unui experiment–pilot. Altfel nu am ști ce gene recisive trebuie eliminate generație după alta, contracară geneticianul. După cum ziceam, Manasa și Vasuki, primii mei Adam și Eva, erau perfecți pentru a supraviețui celei de-a Șasea Extincții.
— Au fost cel mai mare eșec al carierei tale, zise liderul Elitei, privind fix geneticianul.
— Nu vă contrazic. A fost un eșec în trei acte. Prima greșeală a fost să îi fac fără corzi vocale, crezând că dacă le iau vocea le iau și mintea. Eram convins că am creat o specie submisivă și simplistă, care ar fi putut înlocui ultimele resurse umane necesare vouă. Am descoperit pe pielea mea, la propriu, cât de periculos este să nu știi niciodată ce gândește celălalt. A doua greșeală a fost să îi las în Viitor pe cont propriu, fără să îi monitorizez îndeaproape, așadar evoluția și-a zis cuvântul. S-au înmulțit, iar absența vocii a devenit prezența telepatiei. Au început să-și pună întrebări și să se îndepărteze de noi, Zeii lor. Complotau fără ca noi să putem intercepta ceva. Creația mea devenise dușmanul umanității. Iar a treia mea greșeală a fost să ucid „capul răutăților”, pe Manasa. Și din ce aflu din raportul făcut de echipa din Nord, am făcut din ea nu doar o martiră, ci o Zeiță. Da, recunosc în fața tuturor, răul, odată cu primul pas, a fost făcut. În timp ce vorbim, eșecul meu mișună liber în Viitor. Prin urmare, putem face următorul pas, în care vom umaniza grotescul. Odată ce rosti cuvântul „grotesc”, a desfăcut cubul de metal. În acesta era un recipient precum un uter artificial, în al cărui lichid plutea ghemuit un fetus de zburător. Biologul miji ochii spre a desluși coloritul solzilor din lichid: aur și bronz. Văzuse în timpul misiunii multe tipare de colorit la zburători, dar acesta nu îi părea deloc cunoscut. Își imagina cum ar fi arătat creatura la maturitate, dacă era mascul sau femelă. Concluzia lui era că, indiferent de sexul acesteia, ar fi arătat sublim. Când acesta își mișcă coada, toată lumea din sală tresări.
— Aceasta este o replică a unei greșeli evoluate din viitor. Fiind femelă, o vom putea trece în programul de reproducere cu ADN uman. Cât mai uman, cu nevoi simple, cu pauze lungi între gânduri în care să verbalizeze orice inepție, iar voi, ca Zei, veți demonta sau încuraja acele inepții după cum doriți. Vor supraviețui condițiilor planetei, ca mentalitate colectivă. Totodată, vor depinde de voi, Zeii din Ceruri, Civilizația Avansată, Extratereștrii din Nave, Serafimii și Arhanghelii.
— Și ce vei face cu experimentul scăpat de sub control?Realizezi că vor fi un pericol pentru a doua generație de Post–Oameni. O să vezi în raportul meu că acele creaturi au măcelărit ultimii oameni rămași după Ultima Extincție! interveni revoltat antropologul echipei de Nord.
— Of, trebuie să mă gândesc eu la toate? pufni Max.
— Tu ai greșit, tu va trebui să ne recapeți încrederea, îl apostrofă liderul Elitei.
— Soluția este simplă, iar oricine care cunoaște puțină istorie și religie, adică un antropolog, nu că ar fi ăsta domeniul meu de specialitate, ar fi văzut-o cu ochiul liber. Voi, ca Zeii unei civilizații inferioare, puteți să dictați orice. Primul vostru mesaj va fi demonizarea primei generații de Post–Oameni. Le veți arăta cine este diavolul care îi corupe: propriii lor strămoși. Îi veți învăța groaza de demoni, ura pentru Primul Prototip, le veți spune că Paradisul Etern îi așteaptă dacă îi vor ucide. Și atunci, o nouă specie o va împinge la extincție pe cea anterioară. Așa cum Homo Sapiens au exterminat Neanderthalii.
Toți se ridicară în picioare și aplaudară. Când luară loc, șefa presei rămase în picioare.
— Mă uit la urâțenia aia din borcan, care va fi soluția viitorului, și văd o soluție și pentru prezent. Oamenii au început să intre la idei. Are loc o explozie de site-uri cu teorii conspiraționiste. Nu mai sunt dedicați divertismentului și tabloidelor de scandal, nu cum erau înainte de schimbările evidente care duc la Extincție. Dacă, ascultați-mă bine, le aruncăm o minciună care să arate ca un adevăr care abia acum iese la iveală, ca să fie distrași de adevărul că lumea-i pe sfârșite?
Priviri circumspecte o înconjurau.
— „Guvernul admite existența extratereștrilor”, explică femeia, mimând din degete ghilimelele. Avem extraterestrul, avem o teorie a conspirației despre ei, una chiar faimoasă de altfel. Hai să le oferim un subiect lung de discuții, șocant și intens, care să îi facă să se simtă pe de o parte deștepți că au fost ei mai deștepți ca guvernul și nu s-au lăsat prostiți. Pe de altă parte, vor fi și mai loiali, pentru că mă voi asigura personal să fie explicat în mass-media că pentru binele lor au fost ținuți secret omuleții verzi, că abia acum merită și sunt pregătiți să afle despre ei.
Toți o felicitau și îi aprobau ideea. Apoi, șefa presei începu să fotografieze din diverse unghiuri zburătorul, ca să obțină probele ce aveau să poarte numele în mass și social media de „leaked footage”. Pe aceeași notă a ideilor bune, Liderul Elitei făcu ceva ce era o raritate: se ridică în picioare.
— Un ultim lucru. Înaintea acestei misiuni v-am spus că este posibil să muriți pentru noi, pentru a ne asigura supraviețuirea. Nu mai este cazul celor aflați în această sală. Vom avea nevoie de voi în continuare, iar voi veți tânji după resursele noastre în continuare. Ceea ce poate însemna pentru totdeauna. Luați-o ca pe cel mai mare semn de recunoștință al Elitei: nu ne-ați lăsat să murim, nu vă vom lăsa să trăiți o viață ordinară. Așa că vă sugerez să vă luați la revedere de la familii și de la cunoscuți cât mai aveți timp. Nu se știe niciodată când va veni Viitorul, încheie clipind cu subînțeles bătrânul.
Cu excepția lui Sasha, toți mulțumeau și ridicau în slăvi Elita pentru că nu-i lăsău să moară odată cu plebea în extincția mult anticipată. În schimb, roșcatul observa reacțiile tuturor cu oroare mută.
***
La câteva ore de la consiliu, toate canalele de știri explodau. Motivul? Fotografia cu fetusul de zburător, sub care tronau de la un site la altul titluri precum: „Viața extraterestră există!”, „Guvernul recunoaște existența extratereștrilor”, „Nu mai este un mister! Fenomenele OZN recunoscute de Pentagon ca fiind veridice”.
Secțiunile de comentarii deveneau mușuroaie de revoltă și teamă. Sasha ridică ochii din telefon. Oamenii plecau din magazine cu rezerve de mâncare, staniol, arme. Pentru prima oară, nebunii care bântuiau străzile scandând: „Vor veni!”, „Sfârșitul e aproape!” ținând sus pancarte pe care scria de obicei: „POCĂIȚI-VĂ” erau luați în serios. Biologul se uita în mijlocul străzii la uvertura sfârșitului. Îi suna telefonul. Răspunse.
— Da, mamă?…
— Auleu, ai văzut la televizor că există extratereștrii? Ce a ajuns lumea asta?!
Sasha trase aer în piept și îi răspunse pe cel mai calm ton:
— Mamă. Nu te mai uita la toate prostiile. Sunt biolog, este jobul meu să descopăr…
— Cum să fie prostii dacă au arătat la știri? L-au și arătat, urât mai e! îl întrerupse isterizată bătrâna.
— L-au trucat! se folosi de minciuna nevinovată pentru a o feri de o minciună mai periculoasă și de un adevăr pe care nu l-ar fi înțeles.
— Cum adică l-au trucat? Păi mai ajungea la știri? Of, mă și gândesc la săracii jurnaliști, nu cred că sunt plătiți destul pentru cât trebuie să se strecoare ca să ne arate adevărul! continuă cu patos orb.
O venă de pe gât îi stătea bărbatului să pocnească în tandem cu alta de pe frunte. Se uită cu ură la ultimul etaj al clădirii Institutului, pântecul care dădea naștere demenței colective a societății.
— Cred că te uiți prea mult la știri și că ți-ar prinde bine să mai iei o pauză.
— Auzi, fiule. Tu ai fost mereu mai… altfel, ripostă ofensată la sugestia fiului ei prin a-i vorbi pe un ton folosit de obicei cu copiii. Oricum, la cât stai încuiat în laborator, ești paralel cu realitatea. Așa că scuză-mă pe mine că vreau să fiu informată. Hai că te las la sticluțele și șoriceii tăi.
— Bine, mamă, spuse resemnat.
Închise după minute în șir de foșnituri, ceea ce îi dădea de înțeles că mama sa încă nu învățase să oprească apelul.
Era nervos pe naivitatea ei, însă nu la fel de nervos cum era pe dușmanul abia descoperit, după ce l-a considerat un aliat inofensiv: Elita.
Elita, care voia să demonstreze că oamenii vor să fie mințiți pentru că sunt prea slabi pentru a face față adevărului. Se hotărî. Intră înapoi în clădire mergând țintă spre laboratorul chimistului, care tocmai ieșea cu o țigară după ureche.
— Ce faci, măi? Gata misiunea?
— Nu, am murit ca prostul. Auzi, pot să-mi iau ceva de cap de la tine? Mă cam ține o migrenă și trebuie să intru iar în capsulă.
— Sigur! Nu uita să încui și să lași cheia unde știm, îi confirmă, clipindu-i cu subînțeles.
Rămas singur în laborator, mișcă obiectivul camerei de luat vederi în alt punct al laboratorului. Apoi luase două flacoane. Unul din zona: Medicamente, iar altul din cel mai jos sertar, care nu avea nicio etichetă. Celălalt flacon conținea un lichid negru. Se strecură prin unghiurile moarte ale camerei de luat vedere ca să ajungă la chiuveta laboratorului, unde vărsă flaconul cu tratamentul prescris durerii de cap și îl umplu, cu mare grijă, cu conținutul celuilalt. Ascunse orice semn cum că s-ar fi umblat la mai multe flacoane și ieși din laborator.
Ajuns înapoi la capsulă, rugă un tehnician proaspăt angajat să îi administreze medicamentul intravenos la finalul următoarei zile. Închise ochii, gândindu-se la toți cei dragi din viața sa. O lacrimă i se scurgea pe tâmplă, dar zâmbi.
Oamenii nu vor să fie mințiți.
Au fost mințiți să creadă că vor să fie mințiți.
#
romanul „Sunsetless-Ultima Extincție” poate fi achiziționat de pe site-ul Editurii Datagroup