de Alex Șuțiu
Noaptea întâi.
E noapte în cameră, și fereastra aruncă pe canapea umbre spectrale ale luminii de afară. E liniște totală. Din când în când un zgomot surd se aude de la etajul de deasupra, câteodată mai ascuțit, câteodată mai acut, pare că un obiect scăpat ajunge pe jos urmând a nu mai fi ridicat niciodată. Zgomotele din noapte ale clădirilor cu multe etaje sunt mereu o sursă de presupuneri făcute cu teamă la adăpostul întunericului nopții. Mă ridic încet de pe canapea într-o noapte în care iar lipsește curentul electric, cel puțin în parcela de blocuri în care mă aflu. Îmi dau seama că nu se vede nimic cale de 10 etaje mai jos, iar Luna este cea care contribuie în principal la capacitatea de a vizualiza într-o lumină lăptoasă și rece obiectele din întuneric.
Trebuie să o iau spre stânga ca să ajung în balconul garsonierei, care nu este delimitat de restul spațiului decât printr-un perete incomplet cu aspect de bar. Este puțin mai frig în acel loc și lumina satelitului nocturn cade peste tot ceea ce se afla în fața ferestrei. Planeta veghează ca un ochi alb și rece peste întunericul adânc de afară. Singurele surse de lumină vizibile sunt câteva clădiri care încă au energie electrică, mult mai joase decât cea în care mă aflu, precum și șase turnuri înalte ale unui punct termic aflat puțin mai departe și care se ridică deasupra orizontului ca niște piloni uriași. Lumini roșii atârnă pe fiecare stâlp, multiple perechi de ochi malefici ai unor gardieni înghețați în timp și beznă. Lumina ochiului nocturn nu pare să poată cădea pe aceste construcții megalitice, ele rămânând neatinse de ea ca și când ar fi prea întunecate pentru a o putea absorbi.
Situația cu energia electrică se repetă des, pare că nu mai există de ceva timp, aproape că am uitat când au funcționat ultima dată becurile. Zilele sunt scurte și înghețate, ceața acoperă edificiile mai mici de înălțime, dar și străzile în timpul zilei. Pare că niciun zgomot sau vreo activitate umană nu mai perturbă lumea de jos. Oare aceasta mai există? Oare a dispărut în ceva eveniment de extincție caracterizat de liniște? Este o liniște care urlă, mai ales în timpul nopții, îți urlă în urechi cu țiuituri enervante, urlă ca să înlocuiască activitatea umană care lipsește.
Mobila de lemn veche trosnește din când în când, rafturile cu cărți și televizorul cu șasiu de plastic, un cadavru inutil fără energie electrică.
Privesc prin geamul murdar de picături amestecate cu praf pe care luna le aprinde. Ochii roșii ai turnurilor sunt hipnotici, dacă îi privești destul de mult pare că aceștia se apropie împreună cu monoliții imenși, santinele în noapte defilând către o destinație doar de ele știută.
Noaptea a doua.
Este din nou întuneric și puțin frig. Singura sursă de lumină sunt din nou doar fereastra și astrul nopții, de această dată doar o seceră agățată precar pe cerul care amenință cu niște nori la orizont alături de câteva stele, ochi reci ai bolții care privesc la o lume căzută în uitare.
Am auzit niște zgomote puternice la etajul superior, lucruri care cad, dar nicio voce și niciun pas care să le urmeze cum se întâmplă de obicei. Pare că zgomotele vin din însăși clădirea care cade pradă putrefacției, și nu îmi amintesc dacă deasupra locuia cineva sau nu. Toată lumea spune că întunericul de afară este înfricoșător, însă probabil nu au experimentat niciodată senzația unei camere teoretic goale în vecinătatea ta, în care însă nu știi ce se întâmplă, deși pare a fi mai animată decât oricând din punct de vedere al zgomotelor care apar brusc.
Mănânc biscuiți simpli dulci care au supraviețuit lipsei de energie electrică și privesc pe geam. Luna e pătată, are cicatrici mai bătrâne decât noi toți, atunci când apare plină, cicatrici sau structuri pe suprafața ei? Poate cineva se uită la Pământ la fel cum eu privesc astrul nopții acum. Nu pot vedea și craterele, însă poate în umbră cineva sau ceva într-un turn înalt și singuratic privește înapoi fără să știe că de fapt privește o bucată de piatră locuită.
Un hârșâit încet, discret, la pragul ușii de la intrare îmi atrage atenția și respirația mi se oprește la comandă. E timpul pentru modul de autoconservare, de supraviețuire. Zgomotul este repetitiv, o dată la două sau trei nopți, sau zile întunecate. Pare un șobolan care este activ afară sau un câine care vine să miroasă și poate să vadă dacă ușa poate fi împinsă. În funcție de noaptea de afară, silueta din spatele ușii îmi apare altfel în minte, în nopțile mai întunecate pare a fi mai masivă, pe când în cele luminate de lumina lunii pare a fi de dimensiunea unui șoarece.
Prezența din spatele ușii pare să se îndepărteze. O simt cum dispare încet pe holul lung cu multe uși de afară. Din balcon pot vedea complet intrarea în apartament, stau față în față cu ea. Niciodată nu deschid însă, deși acest lucru s-a întâmplat în trecut, în mijlocul unei zile întunecate. Holul era întunecos și rece și nu se auzea niciun zgomot. Am închis ușa repede și m-am întors înăuntru pentru a dormi în continuare. Curiozitatea e o greșeală într-o lume tăcută și amenințătoare.
Privesc din nou pe geam și pare că ochii roșii sunt atenți la mine, pare că monoliții sunt mai aproape, roboți din altă lume pășind încet către ultima redută a civilizației, gata să ne distrugă pe toți sau pur și simplu să treacă mai departe abandonându-ne uitării.
Noaptea a treia.
Este ora trei fix. Materia tace, nicio mișcare afară sau în interiorul clădirii. Nu pot vedea nimic din ceea ce se află dedesubt. O ceață groasă acoperă orașul. Ca o lance, clădirea în care mă aflu pare a străpunge suprafața de dedesubt. Sunt doar eu și santinelele cu ochi roșii, și Luna, tăcută. În altă fază, un pătrar cu nimic special. Nu mai țin minte dacă fazele lunii sunt corecte, par aleatorii, nu țin cont de zile.
Am aprins o lumânare acum ceva timp, și mi s-a părut o greșeală, un sacrilegiu adus nopții. Am crezut că puțină lumină și o flacără vor face tăcerea puțin mai ușoară, însă flacăra nu era liniștită, mereu se mișca frenetic și dădea viață tuturor umbrelor lungi pe care le crea. Simțeam că odată cu flacăra aprinsă nu sunt niciodată singur așa că am stins-o și senzația unei prezențe permanente în liniștea dimprejur a dispărut odată cu ea.
Privesc pe geam și pare că unele din luminile roșii pâlpâie cumva cu o intensitate mai mare, apoi revin la intensitatea normală. Nu există nicio regulă, nu se schimbă câte două sau după vreun model anume, singular par a crește în intensitate, apoi revin la normal. Din nou, nu văd nimic mai jos de etajele din mijloc.
M-am trezit brusc cu senzația că cineva stătea lângă pat, cineva sună bine, sună corect. Nu era nimeni, însă ceasul pe baterii cu afișaj roșu aprins arăta ora trei fix.
Am întredeschis geamul și un frig de sfârșit de lume a pătruns în casă, așa că l-am închis rapid la loc, cu rămășițele aerului de afară captive înăuntru. Mi s-a părut că santinelele nu păreau mulțumite de acest gest. Nu mai văd turnurile ca parte din punctul termic sau dintr-o clădire anume. Îmi par entități vii separate. Poate așa începe nebunia izolării, dar în liniște toată lumea e nebunie. Spațiul însuși probabil e un sanatoriu imens al tăcerii în care locuitorii fac gălăgie pentru a nu cădea în neantul liniștii nesfărșite a sferelor.
Noaptea a patra.
Lumina lunii străpunge fereastra murdară. Am încercat să șterg geamul, însă frigul de afară este crunt. Azi, noaptea nu este liniștită, iar ziua a trecut într-un somn adânc. Simt constant că există multiple prezențe în jurul meu, dau vina pe vecini, poate și ei privesc pe geam sau dorm. N-am mai ieșit afară de câteva zile, nici nu sunt sigur că mai există vreo lume sub ceața groasă care ascunde străzile de dedesubt. Stau pe canapea și un colț al geamului îmi arată două lumini roșii. Nu înțeleg cum se pot vedea acum direct de aici turnurile masive, am impresia că în serile precedente nu se zăreau. Ceva îmi atrage atenția în dreapta, simt o presiune în ureche, apoi senzația se mută rapid către stânga. În dreapta mea se află ușa de la ieșire și dau vina pe ceea ce am mai pățit și în serile precedente, dincolo este fereastra. Întâmplarea nu este singulară.
Cumva senzația respectivă mă face să nu mă simt singur, însă acest sentiment durează foarte puțin și se amestecă în curând cu teroare pură. Îmi iau un scaun înalt și mă așez în fața geamului. Turnurile par a fi mult mai aproape decât în serile precedente, ochii malefici par acum concentrați pe clădirea în care mă aflu și mă mint că sunt doar lumini, lumini de semnalizare. Însă știința nu face nici doi bani în mijlocul nopții și logica nu este binevenită într-o lume întunecată și rece.
Un zgomot puternic se aude pe culoarul blocului, precum ceva care a căzut, deși nu trebuia să cadă. Pași alerți se aud în spatele ușii, pași de câine sau alt animal cu labe care fac un zgomot inconfundabil pe piatra de pe jos. O bufnitură în ușă care pare că o va deschide, apoi liniște. Sper că am închis-o înainte. Aștept să treacă aproape o jumătate de oră până mă ridic de pe canapea și merg către intrarea în apartament. Înaintez aproape pe vine, imaginându-mi că la ușă încă zace fiara care a făcut zgomotul dinainte. Ușor întind mâna către chei și, fără să le agit, le răsucesc către poziția de închis. Rezistența este aproape instantanee și respir ușurat. Nu voi face zgomot de data aceasta. Nu mă va auzi nimeni.
Mă întorc pe scaunul de la geam și privesc stelele și luna care nu dorește să le lase să strălucească. Turnurile tronează în mijlocul mării de noapte, tăcute, ca niște veghetori la tragedia unei umanități uitate în întuneric.
Noaptea a cincea.
Scaunul este o idee bună, este frig, dar măcar stau jos. Am mâinile înghețate și sunt sigur că ceva este greșit cu lumea din jur. Speram să visez și încă sper să mă trezesc mai repede din realitatea distorsionată de somnul agitat. M-am așezat la geam și ceea ce am văzut prima dată era un pilon imens aproape de clădirea în care stau. Nu îi puteam vedea vârful, însă, dacă mă apropii de geam și mă uit în sus, pot vedea luminile roșii. Pare că acest coșmar este creat de obsesia mea legată de turnurile care se apropie, că turnurile nu sunt de fapt turnuri, ci santinele monstruoase. Teroarea domnește peste noapte din nou și gândul că nu dormi mă trimite aproape de o cădere în nebunie.
Fug în bucătăria mică și iau un cuțit scurt cu mâner negru de plastic și zimți mici pe lamă. Îl apropii încet de brațul stâng și, evitând venele, trag o dungă însângerată pe piele. Niciun rezultat, nu mă trezesc, nu sunt pe canapea, mai trag o tăietură, care doar doare și atât. Fug la canapea și canapeaua e goală, nu pare să existe vreun mod în care m-aș putea trezi dormind pe ea.
Mă mut rapid din nou la geam și mă uit în sus, văd betonul vechi și ciobit al pilonului apropiat și apoi, urmărindu-l, văd luminile roșii de sus parcă mai intense decât înainte. Au rămas doar două, undeva mai jos, aproape de fereastra mea. Cresc ușor în intensitate și apoi brusc se sting. La câteva secunde și celelalte lumini ale pilonilor le urmează. Un nor acoperă luna și doar stelele reci rămân de veghe, mii de ochi reci și sălbatici.