(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)
manual de adaptare
nu mai țipă nimeni.
e semn că programul funcționează.
tăcerea a fost votată majoritar.
s-a decis: prea multe opinii
vor afecta digestia colectivă.
femeile își închid zilnic gura
cu fermoarul invizibil al decenței,
zâmbesc pe sub glugă, pe sub piele,
își injectează în limbă
o doză mică de: acum nu e momentul.
copiii învață de la trei ani
că întrebările obosesc adulții.
că nu știu e răspunsul ideal
la orice întrebare grea.
că dragostea se oferă
în funcție de program.
psihologii sunt plătiți să calmeze.
prețul unei ședințe depășește salariul mediu.
pacienții își așteaptă rândul
ținând în brațe pliante despre mindfulness
ca niște copii cu certificate de vaccinare.
cei care simt prea mult
sunt diagnosticați cu sensibilitate acută.
li se prescriu sedative
și o carieră liniștită în marketing.
învață să respire în patru timpi
și să accepte că trauma
e doar un moft poetic.
toți știu că ceva e putred,
dar au uitat cum se numește mirosul.
îl numesc rutină
și se îmbracă în el
ca într-un halat curat de spital
în care nu se moare —
doar se supraviețuiește cu grație.
în fiecare oraș există o cameră albă, sterilă,
unde poți intra să taci legal.
tăcerea se măsoară în secunde
și se salvează în cloud.
într-o viață întreagă,
n-ai strigat niciodată: ajutor.
ai spus doar: e ok,
până când ți s-a blocat maxilarul.
la sfârșit,
când ți se cere o ultimă reacție,
zâmbești, semnezi
și pleci liniștit în direcția indicată de alții:
felicitări. te-ai adaptat perfect.
ce-ar mai putea fi de salvat?
nu mai știu cine spunea povestea asta
într-o vreme, trăiam
ca și cum totul s-ar termina vineri seara.
cumpăram vin prost și tăceri scumpe,
îmbrățișam oameni ca pe niște balize
care clipeau rar,
numai când se rupea curentul în mine.
eram membră într-o stângă blândă
cu piețele de vechituri,
aveam playlist-uri pentru tristețe
și aplicații de respirație lentă
care-mi aminteau că exist —
la ore fixe,
ca niște pastile pentru o boală
pe care o negam.
acum lumea merge fără mine.
îmi aud numele doar în vocile altora,
în fraze cu imperfect și condițional:
îi plăcea să scrie.
spunea că într-o zi va fugi.
ar fi vrut să dispară fără dramă.
mă gândesc dacă nu cumva
ceea ce numim frică
e doar un geamantan cu lucruri netrăite
care ne urmează peste tot —
o dublură mută a alegerilor noastre.
într-o zi, le voi spune:
nu sunt nebună.
doar că am ajuns prea devreme
într-un loc unde nimeni nu era pregătit
să mă primească.
moștenirea tăcută
de la mama am moștenit
felul în care învârt lingura fără să gust.
de la tata, frica de sunete prea mari
și tăcerea dusă până la capăt.
bunica mergea desculță prin casă
ca să nu supere duhurile.
de la ea am moștenit mersul ușor
și o voce care se aude doar în gând.
n-am primit nimic scris,
doar felul în care îmi țin mâinile
când simt că mă sfărâm pe dinăuntru
și nu vreau să se vadă.
de la toate femeile din sângele meu
am învățat să nu cer, să nu deranjez,
să-mi strâng dorințele în batistă,
să le spăl duminica,
să le pun la uscat
printre cearșafuri.
nu știu să fiu altfel.
moștenirea mea e un șir de gesturi —
sapă încet,
lasă fisuri adânci
exact acolo unde credeam că sunt întreagă.
uneori, când îmi privesc mâinile,
nu mai știu ale cui sunt.
știu doar că țin în ele toate lucrurile
care n-au fost spuse niciodată.
manual de funcționare în caz de supraviețuire
mă trezesc fără nume și fără chef.
e prea devreme pentru milă
și prea târziu pentru reparații.
corpul merge singur,
ca un animal antrenat să nu muște.
dacă doare, nu recunosc.
dacă simt, resetez.
apă rece pe față, apoi cafeaua —
neagră și tăcută.
dimineața începe cu liste.
lucruri de făcut.
lucruri de uitat.
lucruri care dor,
fără martori.
îmi prind părul ca pe o decizie.
îmbrac hainele ca pe un scut.
nu zâmbesc.
nu urlu.
pe stradă, văd oameni
care s-au anulat în timp ce zâmbeau.
îi recunosc după felul în care țin telefonul:
strâns, ca pe un colac de salvare
într-o mare fără coastă.
la birou, cuvintele se lovesc de pereți.
niciun sunet nu supraviețuiește
mai mult de o secundă.
trupurile lucrează,
dar gândurile fug prin crăpături.
o femeie strânge din maxilare.
un bărbat se uită lung la peretele alb.
nimeni nu respiră profund.
nu e voie.
nu e timp.
seara, mi se scurge din piept
o tăcere grosolană.
nu mai vreau nimic,
dar trebuie.
încă o cină.
încă un zâmbet.
încă o viață
care n-a început niciodată.
sting lumina.
dau restart.
poate mâine o să doară mai puțin.
sau o să doară altfel.
o accept și pe asta.
simptom fără cauză
nu mai plec nicăieri.
mă rotesc în jurul unei tăceri solide,
cu genunchii trași la piept
și maxilarul încleștat pe o idee:
totul e repetabil,
inclusiv singurătatea.
trupul meu — un halat vechi,
purtat de alții în visele mele.
mi se lipește de coapse
o frică sterilizată,
cu miros de betadină și scrum.
aerul nu se lasă respirat,
doar împins afară din piept
ca un animal slab,
care nu știe să moară decent.
în căutarea unui sens
ajung în colțurile mele obscure,
acolo unde nu m-a găsit nimeni.
sângele nemișcat —
o reverență ironic de lungă.
mă dor tâmplele
de la atâta acceptare.
nimeni nu vindecă
ceea ce tace în vertebre.
azi am stat neclintită
până când podeaua a uitat că exist.
doar o umbră —
aspră, ca o cicatrice vie —
a plecat.
mi-am pus mănuși sterile
cu care ating ceea ce doare,
fără să mă infectez
de mine.
#
Alina Monica Turlea este traducătoare, publicistă și poetă. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie în cadrul Universității „La Sapienza” din Roma, secția Limbi și Literaturi Străine. Deține un master în Literatură, Lingvistică și Traducere în cadrul aceleiași universități și a beneficiat, de asemenea, de o bursă de studii la Universitatea Paris IV-Paris-Sorbonne. A publicat volumele de poezie La mia Quintessenza (Aletti, 2019) și Academia Însinguraților (Eikon, 2022), precum și proză scurtă în volume colective, printre care Lingua Madre. Racconti di donne straniere in Italia (SEB 27). A tradus în limba italiană opere semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Petre Ispirescu, Thanas Medi, iar în limba română, un roman semnat de scriitoare italiană Sara di Furia. Colaborează cu reviste literare precum Orizonturi culturale italo-române și OltArt, dar și cu publicații online, printre care Abitare a Roma. Activează ca traducătoare și interpretă, iar timpul liber și-l dedică poeziei și literaturii.