traducere & prezentare de Bianca Namur
Noor Hindi este o poetă și jurnalistă americană de origine palestiniană. Scrie poezie angajată, care denunță colonialismul, rasismul și violența, dar explorează și intimitatea, umorul și reziliența. Este autoarea volumului Dear God. Dear Bones. Dear Yellow (2022) și coeditoare, împreună cu George Abraham, a antologiei Heaven Looks Like Us: Palestinian Poetry (2025). Publică frecvent în reviste literare importante și predă scriere creativă, sprijinind legătura dintre artă, comunitate și justiție socială.
[Știri] De la fața locului
Nu mai sunt poetă—
am intervievat prea mulți politicieni.
Nu-i interesează decât fantomele.
Știri de ultimă oră: la naiba
cu rușinea mea prostească.
Am în agendă întâlniri
numai pentru futut. Fac asta
între 9 și 5. Alo, alo!
Sunt mai tăcută decât par.
Sunt un bărbat la costum.
Dați-mi, naibii, narghileaua.
Spuneți-le magistraților
că m-am săturat să relatez știri.
Mi s-a luat să repar fereastra asta.
Mi s-a luat să văd că numiți privitul
prin această fereastră
un act de justiție socială.
Știre falsă, asta ești, mi-a zis o albă la protest.
Okay, îi zic. Nu mai zâmbesc.
Mă descurc atât de bine încât țip
mai tare ca vulturii. Nu mai sunt
tristă. Îmi bag
creierul într-un blender
și îți întind o cană.
Mama ține un future
îndreptat spre cer.
Aripi albe, strălucire haotică.
Cineva, vă rog, să facă o poză.
Mi s-au îmbibat pantofii de sânge.
La naiba cu lecția ta despre talent, ai mei mor
Coloniștii scriu despre flori.
Eu îți spun despre copii care dau cu pietre în tancuri israeliene
cu câteva secunde înainte să devină margarete.
Aș vrea să fiu ca poeții aceia cărora le pasă de lună.
Palestinienii nu văd luna din celule și închisori.
E atât de frumoasă—luna.
Sunt atât de frumoase—florile.
Când sunt tristă, culeg flori pentru tatăl meu mort.
Toată ziua se uită la Al Jazeera.
Nu mai vreau să-mi trimită Jessica mesaje gen Ramadan fericit.
Știu că-s americană fiindcă, oriunde intru, ceva moare.
Doar poeții cred că fantomelor le pasă de metaforele morții.
Când voi muri, promit să vă bântui tot timpul.
Într-o zi voi scrie despre flori ca și cum ar fi ale noastre.
În care alba de la susținerea tezei mă întreabă cum e să fii martor
- Și cum e să te vezi murind la televizor?
a. Nu mă mai uit la știri.
b. Nu mai am în casă nicio oglindă ca să mă privesc în ochi.
c. Vreau să vorbesc despre intersecția dintre un cuțit și spatele unei oglinzi. - Putem spune că asta este o traumă colectivă?
a. A cui traumă?
b. Un grup de corpuri ar putea fi numit de unii circ // de alții cimitir.
c. Nu pot descrie exact ce e „asta”. // Mintea mea se ascute // de la lămâi cu sare. - Când vorbești cu tatăl tău despre politica martorului, se gândește el dincolo de geografie?
a. Nu mi-a păsat niciodată de hărți.
b. Mama mereu mă avertiza: „Te vede Dumnezeu. Te vede bunicul. Te vede tata.” Ochii lor // un ecran cu purici // închis // închis // închis // și țiiiiiip.
c. A cui geografie? - Vorbește-ne despre spectacol.
a. Vă place tot ce ne transformă în ficțiune // privind // în ochii noștri ca mormântul.
b. Mama mea plimbându-se prin Macy’s.
c. Impulsul de a râde la glume rasiste e instinctul meu de supraviețuire. - Crezi în America?
a. Credința e soră cu memoria, și cu iubirea, și cu speranța, și cu încrederea. Sunt drone la porțile Americii. Cine le va prinde?
b. Cui se adresează această întrebare?
c. Înainte de înmormântare, trupul bunicului meu a fost dus cu dricul la casa noastră din Akron, Ohio. M-am uita pe fereastră cum dricul a dat două ture în jurul blocului, apoi am urmărit numărul de înmatriculare până a dispărut.