[egoRainbow]
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Martín Espada (născut în 1957, în Brooklyn, New York) este unul dintre cei mai importanți poeți americani contemporani de origine portoricană, cunoscut pentru modul cum transformă poezia într-un instrument de justiție socială. Fiu al unui fotograf și activist portorican pentru drepturi civile, Espada a crescut într-un mediu în care dominau conștiința socială și lupta împotriva discriminării. Înainte de deveni profesor universitar, a fost avocat pentru persoane cu venituri reduse, experiență care i-a marcat pregnant viziunea poetică. Volumele sale, premiate de-a lungul timpului, abordează teme ca migrația, rasismul, memoria colectivă și demnitatea umană. În prezent, predă literatură la Universitatea din Massachusetts Amherst, unde sprijină formarea unor noi generații de scriitori. Prin versurile sale, Espada îmbină intimismul cu forța istoriei și activismul social.
Lecție revoluționară de limba spaniolă
De fiecare dacă când
mi se pronunță numele greșit,
vreau să-mi cumpăr un pistol de jucărie,
să-mi pun ochelari de soare negri,
să-mi trag bereta într-o parte,
să-mi pieptăn barba ascuțit,
să deturnez un autobuz plin
cu turiști republicani
din Wisconsin,
să-i forțez să scandeze
lozinci anti-americane
în spaniolă
și apoi aștept
să vină echipa de băieți bilingvi
de la intervenții speciale,
să aterizeze cu elicopterul
și să mă roage
să fiu rezonabil.
Iubitul meu gândac
În vara în care am dormit
pe canapeaua luată de la JC,
umblau gândacii
printre firele
periuței mele de dinți,
năvăleau gândacii
din boxele stereo
ale casetofonului.
Am aprins lumina
în bucătărie noaptea
și am dat de Convenția
Națională Republicană
a gândacilor,
cursa Indianapolis 500
pentru gândaci.
Într-o noapte am visat
un gândac uriaș,
s-a aplecat asupra mea,
mi-a atins fața
cu antene blânde
și mi-a șoptit te iubesc.
M-am trezit dându-mi palme,
m-am holbat prin întuneric
ore în șir, mi-am dat seama
că nu era decât un vis:
gândacul
nu mă iubea cu adevărat.
Tatăl meu, o chitară
Cardiologul i-a prescris
un nou medicament
și l-a bătut pe tata la cap
să nu mai muncească,
dar tata i-a spus: nu pot,
nu mă lasă proprietarul.
Pastilele pentru inimă
par niște zaruri în mâna lui tata,
jucător care are nevoie de bani
până la întâi ale lunii.
În noaptea când i-a murit mama
departe, în Puerto Rico,
tata s-a ridicat brusc din pat,
îi bubuia inima
ca pumnii cuiva într-o ușă,
venit cu somație de evacuare.
Câteva minute mai târziu,
a bolborosit telefonul
aducând vestea decesului.
Uneori visez
că tata este o chitară,
cu o gaură în piept
unde muzica palpită
între degetele mele.
Bătăușul
Boston, Massachusetts, 1987
În sala de festivități a școlii,
statuia lui Theodore Roosevelt
pare nostalgică
după războiul dintre spanioli și americani,
fiecare pumn tânjește după o sabie
sau după frâiele unor cai cu priviri chinuite
sau după un podium zăngănind de discursuri
proslăvind malaria cuceririi.
Dar acum școala Roosevelt
se numește Hernández.
Puerto Rico l-a invadat pe Roosevelt
cu armata sa de copii care cântă în spaniolă
pe coridoare,
copii ca ciocolata care devorează
proviziile de la cantină,
copii care îi pictează pe strămoșii taíno
sărind despuiați pe fresce.
Roosevelt e înconjurat
de toate fețele
pe care le-a respins odinioară cu ură eugenică,
zicându-le corcituri, cu pielea de o rasă,
iar părul și pomeții de altă rasă.
Pe vremuri, pușcașii marini mărșăluiau
prin jurnalele de știri din imaginația lui;
acum, copiii pun la cale
cum să-i dea cu graffiti multicolor
pe mustața victoriană
și pe monoclu.