[pricinaşul de serviciu]
de Radu-Ilarion Munteanu
În 2009, Radu Mihăileanu, regizor francez de origine româno-evreiască, lansează la Paris – după un scenariu propriu- filmul Le concert. Dar asta se cunoaște deja. În cele de mai jos voi rezuma scenariul filmului. Acțiunea se petrece în 2010. Cu 30 de ani înainte, dirijorul Andrei Filipovici Filipov executa concertul pentru vioară și orchestra de Ceaikovski, în sala teatrului Bolșoi. Era vremea lui Brejnev. La mijlocul spectacolului, agentul KGB Ivan Gavrilov întrerupe brusc audiția, rupe bagheta dirijorului și interzice cotinuarea concertului. De ce? Deoarece solista și soțul ei dăduseră un interviu la postul de radio Europa liberă, acuzând regimul. În plus, cu toții erau evrei. Solista cu soțul ei sunt deportați în Siberia. Unde pier, pe rând. Solista care executase concertul întrerupt brutal, interpreta, evident, concertul precizat mai sus. Aveam s-o aflăm dintr-un flash-back inserat în film.
Peste 30 de ani, deci în actualitatea filmului, aflăm că fostul dirijor e om de serviciu la Bolșoi, orchestra risipită, toți duc o viață mizeră. Dar fostul agent KGB organizează manifestații ale partidului comunist (sic), cu figuranți plătiții nu se știe de unde. Aveam să mai întâlnim modelul în alt film, făcut în 2005 (Arhaghelsk), după un roman britanic. Dar să revenim. Figuranții la falsele manifestații (scenariul lui Radu Mihăileanu e inventiv, o ficțiune care susține filmul) sunt plătiți, cum spuneam, cu bani nu se știe de unde. Pe numărate. Fostul kaghebist tratează cu soția dirijorului la bucată.
Între timp, într-o după-masă, când directorul de la Bolșoi e plecat, fostul dirijor primește un fax de la un teatru muzical din la Paris, cu întrebarea dacă orchestra Bolșoi ar fi disponibilă peste 2 săptămâni. Tot ficțiune scenaristică, în 2010, lumea știa ce se întâmplă. E marea ocazie de revanșă a fostului dirijor. Farsa. Cheia filmului. Cu ajutorul unui prieten, fost instrumentist, răspunde la fax. Da, vom fi prezenți. Directorul habar n-are de nimic. Și cum aduni o orchestră? Știm cum ajunseră, în prezent. Fostul dirijor are o idee: să-l coopteze ca impresar pe… fostul kaghebist. Surprinzător acesta acceptă, fără să motiveze. Are socotelile lui.
Una peste alta, fosta orchestră intră în joc (procedeu de basm), pleacă la Paris. De unde bani? Altă șmecherie. Conving un mafiot moscovit (plauzibil în 2010), pasionat de violoncel, care sponsorizează drumul. Se schimbă ,acum, telefoane între directorul teatrului muzical francez și falsul impresar. Ce veți executa? Acesta habar n-are de muzica, dar are memorie. Concertul de Ceaikovski. Evident, e nucleul filmului. Francezul habar n-are de soarta fostului dirijor (mereu ficțiune). Cu ce solist? Se blufează: Anne-Marie Jaquet. Care tinde să refuze. Angajamente programate, n-ar avea timp să repete, deși visul ei era să interpreteze tocmai concertul nostru.
Filmul are accente de comedie, pe care nu le mai povestesc. Solista e, totuși tentată de ocazie, vine în sala teatrului muzical din Paris. E pe punctul de a refuza, totuși. Iar aici urmează secvența cheie a filmului. Apare un persona insolit, sosit cu orchestra fantomatică, dar real: Caliu, șeful tarafului din comuna țigănească Clejani. Care a răspuns pozitiv ideii regizorului. Am văzut la TV interviuri cu el, reportaje din comună. Un violonist de mare talent. Fragmentul cu care o seduce pe solistă e, am aflat, Capriciul 24 de Paganini. Caliu e real, colaborarea cu regizorul e reală, momentul ține de ficțiune, dar execuția e reală. Se spune, luăm totul sub beneficiul îndoielii, că violonistul ar fi memorat fragment ascultând timp de 12 minute un vechi LP. Evident, ficțiune, dar Caliu e real.
Aflăm motivul pentru care fostul kaghebist ar fi acceptat rolul de impresar. Aici ne aflăm în totală ficțiune. Personajul ar fi acceptat deplasarea la Paris pentru a lua contact cu actualul șef al PCF. Repet, filmul îmbină emoția audierii concertului cu hazul comic al scenariului.
Un alt moment cheie: între dirijor, cel de azi și impresar are loc o discuție: Eu caut în muzică armonia perfecta. Ăsta e adevăratul comunism. Evident, interlocutorul e ateu. Începe concertul, orchestra sună ca dracu, se interpun cadre cu orchestranți dezamăgiți, sala murmur și… intră soloul. Minune, armonia se reface, iar fostul kaghebist șoptește: Doamne, exiști!. Găselniță regizorală. Urmează o secvență de montaj cu executarea concertului (început, intrarea solistei, montaj de cadre și finalul impresionant.
În timpul secvenței din concert, are loc un dialog imaginar între dirijor și solistă. Dirijorul mărturisește ce se întâmplase cu 30 ani în urmă, la distrugerea interpretării concertului. Solista și soțul ei aveau un bebeluș. KGB venise să-i aresteze. În pripă, încredințează bebelușul unui prieten, acesta ajunge în Franța într-un contrabas. Recunoaștem figuri cunoscute inserate în relatarea mută. Apoi: Anne-Marie, Sara Strum era mama ta. Solista plânge și, la final, dirijorul o îmbrățișează. Cercul se închide. Final
Sarabandă. Încă 5 reprezentații. Ecou de presă, schițe cu săgeți ale turneului viitor, secvență cu plecarea orchestrei, tot ce trebuie pentru un final de film.
Bref, un film cu totul ieșit din comun. Radu Mihăileanu făcut puține filme, nu mai dau decât titlul altuia, Trenul vieții. O comedie despre Holocaust (sic). În total există două. Se spune – se non è vero è ben trovato – că Radu Mihăileanu i-ar fi trimis lui Roberto Benigni scenariul. Că Benigni n-ar fi răspuns, dar s-a grăbit să iasă pe piață cu La vita e bella. Filmul lui Radu Mihăileanu ar fi, așadar, ulterior. Nu cercetez anii producției și lansării celor 2 filme. Dar un amănunt e semnificativ. Actorul care, în Trenul vieții joacă rolul nebunului satului, francezul Lionel Abelanski, joacă și în Concertul rolul asistentului directorului teatrului muzical francez. De altfel, însuși directorul e jucat de François Borléant, care a mai jucat (vai, doar generația mea își mai amintește) în câteva filme vechi, polițiste.
Dar să e întoarcem la distribuția filmului. Sunt 5 actori ruși (dirijorul e jucat de Alexei Gușkov, fostul kaghebist actualul impresar e Valeriy Barinov, Dimitriy Nazarov are rolul important al personajului evreu Sașa Abramovici, vechi și actual prieten al dirijorului, Anna Kamenkova joacă pe soția dirijorului din actualitate, iar Vlad Ivanov apare în rolul episodic al mafiotului rus pasionat de violoncel. Ultimele personaje sunt reduse la foarte scurte apariții. Solista, în dublu rol – interpretă a concertului și al mamei sale din secvența dialogului imaginar, este jucată de Melanie Laurent. Nici nu se putea altfel. Alături de François Borléant, mai apar Miou-Miou, în rolul asistentei solistei (nu cred că mai știe cineva de ea), Laurent Bateau, Roger Dumas și Guillaume Gallien (criticul de cinema) în miniroluri. Alți 5 români au roluri minore. Mai important e Anghel Gheorghe, numele real al șefului tarafului din Clejani, cunoscut cu porecla unanimă Caliu. Repet, persoană reală și cunoscută, restul au roluri insignifiante. Dintre acestea, Vitalie Bichir e instrumentistul evreu Moșe.
Despre film: Îl am în colecție de mult timp, am uitat de unde, și-l revăd cu emoție in fiecare an. Mi-am adus aminte de el deoarece ieri (1 septembrie) cineva a postat pe Facebook despre film, mai multe persoane l-au și văzut. Ergo, e cunoscut. Nimic mai firesc. Am intervenit oferind câteva amănunte și faptul că am filmul în colecție.