de Valentina Negoiță
Nu poți trăi cu adevărat decât fiind tu însuți până la capăt, scrisesem eu undeva, după ce simțisem că devii persoana care poate dărui altora numai după ce îți umpli propriul pahar până dă pe dinafară, după ce nu mai există în tine loc gol sau corp străin. După ce te privești într-o oglindă de pe interior și conchizi că da, ăsta sunt, acum m-am întregit, pot să merg prin lume așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Să nu duci după tine bagaje care nu sunt ale tale, măști care să te tragă în jos. Simplu să fii, ușor, autentic.
Cristina Nemerovschi s-a întors printre noi, după ani de pauză, cu cel de-al optsprezecelea roman, multașteptat de cititorii care fac parte din generația Nemerovschi, cum îmi place s-o numesc, având în vedere că majoritatea am crescut cu literatura ei. Aici e inima mea este o radiografie a unei iubiri în sine, iubire ca voință, manifestată exterior nouă și după propriile legi, care nu se supune clișeelor și convenționalului mainstream.
Încă de la primele sale romane, cu precădere trilogia Sânge satanic, Cristina a construit prin intermediul unor personaje rebele prin excelență o filosofie a existențialului marginal, amintindu-ne în permanență că scopul vieții ar trebui să fie o continuă luptă atât a descoperirii sinelui autentic, cât și a păstrării acestei esențe pure, încă nealterate. Cu un foc interior imposibil de stăpânit, rebelii săi înfruntă viața și absurdul cotidian, mânați de un crez intrinsec într-un adevăr interior, imuabil, care îi scapă întotdeauna din vedere omului de rând și de care supraomul nemerovschian, un ecou postmodern al lui Übermensch, se agață, ca singură armă de combatere a contingentului. De-a lungul anilor, Cristina ne-a obișnuit cu aceste personaje dominate de o notă de tragism desprinsă parcă din epopeile grecești, înfruntând suferința și angoasa existențială printr-un stoicism visceral, ca experiențe fundamentale ale devenirii personale, a căror revoltă se manifestă printr-o anarhie ontologică, în sensul de refuz al structurilor fixe pe care omul obișnuit nu le pune niciodată la îndoială. Nu puteam să mă scutur sub nicio formă de spaima asta că mai trebuie să fie ceva sub toate straturile de lucruri și de trăiri, ceva ce mie îmi scapă; tocmai acest fior lăuntric în fața unui mare adevăr imposibil de revelat omului care s-a abandonat pe sine în deșertăciunea banalității domestice și sociale devine mitul personal al acestor căutători ai adevărului, aflați într-un infinit proces de autoreflecție și șlefuire de sine.
Dacă în ultimii cincisprezece ani ne-am obișnuit cu o perspectivă de-a dreptul violentă a protagonistului revoltat în fața unei societăți care a abandonat rațiunea, totul pe fundalul unei estetici a marginalului, Aici e inima mea surprinde cititorul cu o nouă abordare. Maia și Luc, un cuplu de artiști, își trăiesc povestea de dragoste din copilărie și până în cea din urmă zi a unuia dintre ei, care decide să-și sacrifice viața pentru a-l salva pe celălalt. Deși povestea construită exemplar emoționează prin formă, cele 460 de pagini ale romanului se clădesc pe aceeași esență a neîncetatei căutări a unui adevăr superior în scopul căruia să merite să trăiești și care, odată pierdut, ia cu sine firul roșu aducător de scop în rătăcirea cotidiană. Pe când un M. sau o Vicky (nu Victoria!) întruchipează războinicii pregătiți să incendieze lumea, iar una dintre păpuși se întreabă la ce mai e bună iubirea dacă nu poate salva pe nimeni de la moarte, Maia capătă înfățișarea înțeleptului care își dă viața în scopul idealului absolut, nu numai găsit, ci recunoscut, ca ultim gest de recunoștință în fața sacrului care i s-a arătat. Iubirea dintre ei capătă valențe mitologice, fiind construită pe tiparul androginului, ființa împărțită în două despre ale cărei jumătăți știm din Banchetul lui Platon că atunci când se întâlneau, se prindeau în brațe și se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau și de mâncare și de tot, și deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s apuce de nimic. Mai mult decât atât, tot în contextul iubirilor magice și nu găsite, ci regăsite, androginul Mailuc merge pe urmele cuplului mitologic Filemon și Baucis, bătrânii din Frigia a căror ultimă dorință a fost aceea de a muri împreună, pentru a nu privi mormântul celuilalt. În această manieră, cei doi avatari al cuplului primordial transformă blestemul zmeului din poemul Fată-n grădina de aur a lui Eminescu (Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată) dintr-o fatalitate în cea mai desăvârșită formă a sacrificiului asumat, renunțarea la sine în scopul salvării celuilalt.
Noul roman surprinde și din perspectiva esteticii, iar dacă până acum personajele sale s-au construit în jurul unui spațiu bucureștean, în care omphalosul din Delphi a fost înlocuit de Vama Veche, artiștii boemi cutreieră lumea și ne poartă în călătoriile lor, cu precădere într-o Italie melancolică, în care Maia și Luc se regăsesc pe o gondolă venețiană, urcând, parcă, într-o luntre a lui Charon, care îi poartă dincolo de profanul lumesc. Coasta Amalfi, de asemenea, apare ca un spațiu sacru, în care personajele trăiesc un moment de catharsis înaintea prăbușirii tuturor reperelor construite cu durere într-o lume haotică în care sensul esențial a fost îngropat în clișeu și banalitate. Accidentul lui Luc devine un catalizator al dezastrului emoțional, inevitabilul tulburător care sfărâmă universul cunoscut și din ale cărui ruine Maia încearcă să reconstruiască valorile care i-au ținut, până atunci, de punte prin absurdul lumesc, în rătăcirea somnambulică specifică unui post-traumatism. Îndoiala, chiar și pentru o secundă, în fața adevărului personal este suficientă pentru a cutremura întreg sistemul axiologic pe care cei doi s-au format, iar apelul disperat la luciditate pentru a pune ordine în mijlocul haosului evidențiază, din nou, crezul personal într-o esență transcendentă ascunsă omului de rând, la care nu se poate ajunge decât prin rațiune, în forma ei cea mai pură.
Aici e inima mea întărește conturul universului nemerovschian, deja autonom în sine, printr-o intertextualitate cu caracter autoreferențial, readucând, deci, în prezent, celebrul motto al lui M., anume nu poți trăi cu adevărat decât fiind tu însuți până la capăt și răspunzând dureroasei întrebări din Păpușile, spre bucuria cititorilor care regăsesc în roman familiaritatea literaturii anilor 2010-2015. Cu o luciditate de-a dreptul camilpetresciană, Cristina realizează o radiografie a unei iubiri în sine, disecând-o cu obiectivitate într-o manieră organică și cu aceeași asprime cu care ne-a obișnuit. Această luciditate tăioasă, ne-a mărturisit ea la lansarea din 24 aprilie de la Cărturești Carusel, provine tocmai dintr-o tendință introspectivă neîncetată, fapt ce a oferit dintotdeauna autenticitate literaturii sale izvorâte din cele mai abisale dimensiuni ale ființei, pe care un personaj precum Storm din romanul Rockstar ne îndeamnă să le cutreierăm curajoși, oricât de întunecat ar părea labirintul lăuntric. Pornind de la această iubire, radiografia se extinde către toate aspectele ființei, atât interioare, cât și exterioare, în special asupra societății. De la încețoșații ani ’90 sau preistoria umanității, la anii 2000, îmbrăcați într-o explozie de culoare și până la prezentul gri, dominat de alienare, Maia și Luc întruchipează tiparul omului atent, care intuiește direcția în care istoria virează după propria ei voință și căreia marea masă (sau decorul, cum o numea M.) nu numai că nu i se împotrivește, ba chiar ajunge să și-o însușească, fiind convinsă că determinismul are loc în sens invers. De aceea, protagoniștii, produse ale unor vremuri tulburi, discută despre acel feeling că lumea pe care o cunoaștem și o iubim într-o bună măsură urmează să se schimbe, convinși fiind că orice ar fi, se vor putea adapta la noua realitate, păstrându-și, totuși, crezul și consecvența în scopul cel înalt: desăvârșirea și trăirea întru ideal.
Eram lovită de o teroare absolută, miezul ăla existențial al oricărei angoase memorabile: trebuia să fie ceva mai mult pe aici, în viața asta, dincolo de toate lucrurile pe care le trăisem și pe care le aveam.
Fiorul existențial este dublat de spaima de a privi în jur a omului lucid, înconjurat de indivizi lipsiți de personalitate și de angoase, construindu-și întreaga existență pe structuri de carton și satisfacții materiale. Din mijlocul acestei lumi pustiite de sens și de substanță, Maia și Luc se înalță prin rațiune și prin artă fidelă, conectată la sine, metafora transcendentului fiind cu atât mai pregnantă cu cât cea dintâi îi oferă propria viață celui din urmă, care prin pictură va lăsa pe pământ esența a ceea ce a fost odată androginul Mailuc.
O incursiune sfâșietoare într-un trecut multifațetat, cu un ochean întors în egală măsură către interior și către exterior, Aici e inima mea aduce o nouă dimensiune a literaturii Cristinei Nemerovschi, în care personajele, la fel de răzvrătite precum cele din urmă, vin cu o nouă abordare asupra lumii înconjurătoare, pe care o contemplă, de astă dată, cu mai puțină revoltă și cu mai mare înțelegere, fapt ce semnalează o evidentă trecere într-o nouă etapă de creație a autoarei în care noi, cititorii, pătrundem cu entuziasm și curiozitate.