de Rodica Bretin
Când spui balcon, te gândeşti la nişte marsupii de ciment agăţate de faţada blocurilor. Al nostru se întindea pe nouăsprezece metri, umbrind jumătate din curte. Pe puntea aceea de ciment mergeam de la uşa apartamentului până la palierul scării, trecând pe lângă ferestrele familiei Spireanu. Şi, la întoarcere, ca să ajungem în siguranţa apelor teritoriale de acasă, trebuia să traversăm iarăşi zona de turbulenţă a vecinilor.
Balconul avea la un capăt uşa dublă a apartamentului nostru – prima din stejar şi a doua cu vitralii de sticlă, ca peretele unui acvariu în care înotau nişte vrăbii cu ciocul nefiresc de lung. Uşa masivă de lemn stătea de obicei deschisă, prinsă cu o sârmă de balustradă; n-o încuiam decât atunci când plecam, o dată pe an, la mare.
Cu anii, coşmarele mele s-au diversificat, devenind mai înfricoşătoare. În copilărie, aveam unul singur, acelaşi de fiecare dată: era noapte, eu fugeam pe Strada Lungă, printre casele cufundate în beznă, urmărită de cineva, ori de ceva. Ajungeam la poarta noastră, descuiam dar nu stăteam să încui la loc, alergam cât mă ţineau picioarele prin curte, pe scări în sus, apoi pe balconul care parcă nu se mai termina. Şi din nou n-aveam vreme să desfac sârma, să trag după mine uşa de stejar… Mă adăposteam în spatele celeilalte, doar un cadru de lemn şi ochiuri din sticlă. Abia apucam să răsucesc cheia în broască şi ceva-ul care mă hăituia se izbea de uşa cea subţire, făcând să se cutremure casa, strada, oraşul. Şi-atunci, când inima stătea să mi se oprească în piept de groază, colibrii prindeau viaţă, ieşeau din vitralii, întâi patru câţi erau în realitate, apoi tot mai mulţi, năpustindu-se să mă apere, să-l sfârtece pe acela care îmi călca pe urme.
Ziua, nu mă urmărea niciun monstru când mă întorceam de la grădiniţă, doar mirosul de rântaş venind din bucătăria vecinilor. Balconul rămânea singura cale spre uşa apartamentului unde locuiam – deci era al nostru. Aceeaşi potecă de ciment trecea pe sub ferestrele familiei Spireanu – deci era al lor. Puntea de ciment a devenit astfel un no man’s land disputat cu ardoare. Războiul, început fără declaraţii belicoase, surle sau trâmbiţe, promitea să fie unul de durată.
Mama uda poteca de beton în zori cu stropitoarea, la prânz doamna Veronica o mătura bine, pentru ca seara, una sau alta să o spele cu ligheanul şi cârpa. Urmele de noroi dispăreau într-o clipă, iar cimentul, pe care n-apuca să se aşez vreun fir de praf, era mai curat decât pardoseala de la castelul Peleş. Dacă am fi fost japonezi ne-am fi descălţat pe palierul scării, mergând de-a lungul balconului cu galoşii în mână şi privirile în jos, să nu zică vecinii că ne uităm înadins la ei pe vreuna din ferestre.
Orice război care se respectă este unul de ocupaţie. Ambele tabere aveau trupe de asalt: vase de lut, oale, glastre cu flori – toate mutate strategic. Ciubărul nostru cu leandru era ca o fortăreaţă, iar zorelele cu cârcei înfăşuraţi în jurul barelor de fier forjat ale balustrăzii pe post de grăniceri. Mama ataca cu infanteria uşoară – muşcate, bujori, trandafiri. Doamna Veronica îşi adusese propriile trupe – hortensii, aloe, ficuşi. Le vedeam seara într-un loc, iar dimineaţa le găseam mai încoace, de parcă se mişcaseră singure la adăpostul întunericului, cucerind câţiva centimetri de teren. Ghivecele înaintau şi se retrăgeau câte o pătrăţică de eşicher, pioni pe o tablă de şah, însă cu pionii nu se câştigă jocul; partida ameninţa să se lungească până-n toamnă, când vrând-nevrând se declara armistiţiu, fiindcă plantele iubitoare de căldură trebuiau băgate în casă.
Vara, mama uda florile dimineaţa şi seara, uneori şi la prânz; de-atâta stropit, cădea pământ pe jos, motiv ca să spele iarăşi balconul, iar Veronica nu se lăsa nici ea mai prejos. Ghivecele noastre erau maro, cărămizii şi brune, ale vecinei în nuanţe de gri, de la cenuşiu deschis la negru, culori arborate ca o uniformă. Balconul ajunsese atât de plin cu vase de tot felul încât abia aveam loc să trecem pe poteca mereu îngustată, iar valul de tulpini, lujere şi petale îl făcea să semene cu grădinile suspendate ale Semiramidei.
Vecinii din curte ridicau ochii cu veneraţia unor pelerini la vederea unui templu sacru. Ce ştiau ei? Deasupra capetelor lor, a gâturilor înţepenite de atâta uitat la paradisul verde gata să li se prăvale în creştet, bătălia se ducea mai departe, cu tot mai multă încrâncenare. Veronica lupta pentru fiecare petec de ciment cu eroism, mama la fel. Cât despre mine…
Eu am fost şarpele din grădina raiului.
N-am trădat secrete, dar din când în când treceam de partea inamicului. Familia Spireanu avea un pechinez de şase ani, vârsta mea de-atunci, destul de bătrân ca să aibă tabieturi şi încă destul de sprinten încât să vrea să fie scos o dată pe zi din casă. Cea care ieşea cu el de obicei era doamna Veronica, însă în ultima vreme devenise tot mai ocupată cu una, cu alta – ghivece, flori, pământ, strategii – doar războiul nu se ducea de la sine!
Cine să-l plimbe pe Piki? Căţelul n-avea poftă de mâncare, abia se atingea de pieptul de pui prăjit anume pentru el, devenise trist, apatic. Situaţia ajunsese de-a dreptul disperată – când am venit cu o propunere de nerefuzat.
– Doamnă Spireanu, pot să-l plimb eu pe Piki? Nu-l pierd, pe cuvânt!
După o lungă ezitare, stăpâna pechinezului a zis da şi astfel am devenit agent dublu şi cel mai fericit copil de pe Strada Lungă. Aveam în sfârşit un căţel, nu chiar al meu, pe care puteam să-l duc în lesă! Pentru o oră-două simţeam responsabilitatea şi mândria de a avea în grijă un câine adevărat, nu din pluş. Tata m-a aprobat cu un zâmbet îngăduitor, iar mama a trecut cu vederea fraternizarea cu inamicul, ştiind că avea şi ea de câştigat: măcar o vreme n-aveam să mai aduc acasă puii de mâţă găsiţi prin curţi ori la lăzile de gunoi.
Şi aşa ne-am început hoinărelile din amiezele târzii, cu binecuvântarea resemnată a celor două mame – a mea şi a lui Piki. Să plimbi un câine e cea mai plăcută îndeletnicire din lume, bănuiam asta. Dar nu e deloc uşoară – cum aveam să aflu curând.
Un pechinez e cât o pisică, ceea ce nu-l împiedică să se creadă regele străzii. Şi, ca orice patruped care se respectă, îşi marchează ades teritoriul. Drumul nostru spre Parcul Central era presărat cu stâlpi cocârjaţi de cabluri telefonice, de suporţii sârmelor pentru troleibuze. Piki nu rata niciunul; adulmeca întâi, să vadă ce rival trecuse pe acolo înaintea lui – îl ştia pe fiecare câine din Braşovul vechi după miros –, apoi ridica un picior din spate într-un gest nonşalant şi sfidător, lăsându-şi semnătura, de fiecare dată o picătură, nu mai mult, să îi ajungă pentru toţi stâlpii, apoi pentru copacii din parc. Nu îl grăbeam niciodată, nici nu-l trăgeam de lesă cum făceau stăpânii neînţelegători cu câinii lor.
După un scurt popas de marcare a unui stâlp, poartă ori colţ de zid, Piki pornea mai departe cu capul sus, fluturând din panaşul cozii şi dând cât de repede putea din lăbuţe. Îmi potriveam paşii după mersul lui, strângând între degete lesa răsucită de două ori peste încheietură, aşa cum mă învăţase doamna Veronica. Câinii sunt imprevizibili. Putea să vadă o pisică pe trotuarul de vizavi, să îl cheme o căţeluşă la joacă, să-l apuce din senin dorul de ducă – şi să mă pomenesc că mi se smulge din mână, aruncându-se drept sub roţile unei maşini. Trecută prin multe, stăpâna lui Piki mă prevenise asupra pericolelor unei plimbări; mă simţeam încrezătoare şi pregătită pentru orice.
Totuşi, de câte ori venea către noi un alt câine, mă treceau fiorii. Toţi erau mai mari decât Piki, până şi cei din rasa lui, dar el nu aflase asta. Când ne întâlneam cu vreunul, se îmbăţoşa, se împlânta cu ghearele în asfalt şi începea să latre isteric. Aşa-i cu căţeii de buzunar: pudeli, pomeranieni, chihuaua, au complexul lui Napoleon, văzându-se în oglinda minţii cât nişte dogi danezi. Cum eu nu mă molipsisem de iluzia grandorii şi îl vedeam pe pechinez aşa cum era – un sandviș pe patru lăbuţe pentru un câine-lup mai nervos – mi se muiau picioarele de câte ori ne ieşea în cale un setter sau un labrador, nu mai zic de un husky.
Din fericire, aceştia nu ne luau în seamă, trecând pe lângă noi lipiţi de picioarele stăpânilor, unii în lesă, alţii liberi, ca nişte transatlantice pe lângă o bărcuţă de hârtie, la fel de nepăsători la istericalele lui Piki ca la bâzâitul unui ţântar. Totuşi, dacă unul singur, întâmplător în toane proaste, şi-ar fi pus mintea cu noi… O dată l-am luat pe scandalagiu în braţe, deşi stăpânul buldogului ce se uita chiorâş la noi s-a grăbit să-mi risipească temerile: patrupedul lui era blând ca un mieluţ, mi-a jurat cu mâna pe inimă, nu muşcase pe nimeni. Încă, i-am răspuns în gând şi am trecut mai departe, având grijă să nu grăbesc pasul. „Dacă fugi, câinii te iau drept pradă“, lecţia asta o deprinsesem la ţară, de la dulăii ciobăneşti. Însă nu pentru mine mi-era frică, ci pentru căţelul ce se zbătea în mâinile mele, furios că nu-l las să se înfrupte din buldog. Dar există un înger păzitor al pechinezilor, fiindcă am scăpat teferi din toate întâlnirile, Piki cu onoarea intactă, iar eu cu o nouă învăţătură de viaţă: cu mărimea şi mai ales cu vârsta, câinii se înţelepţesc, la fel ca oamenii.
Altfel, plimbările noastre se dovedeau pline de satisfacţii. Toţi se uitau apreciativ la Piki cel îmbăiat, periat, cu blana ca mătasea şi o fundă albastră la zgardă. Câte un plod voia să-l mângâie, iar mămica lui mă iscodea întâi, îngrijorată: „Muşcă?“ O asiguram că nu, după care urmau alte întrebări şi exclamaţii: „Cum îl cheamă?“, „Ce căţel frumos!“, „Al tău e?“. Acelaşi cuvinte le folosisem şi eu, la întâlnirile cu alţi câini. Acum îmi venise rândul să fiu invidiată, admirată, în centrul atenţiei. În parc mai ales, când îl aşezam pe Piki pe o bancă, să se odihnească la umbră, unul din patru trecători ne arunca priviri prietenoase, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea.
Înainte să se inventeze Facebook-ul, plimbatul căţeilor erau un mijloc de socializare. Când doi se întâlneau şi se plăceau, stăpânii lor intrau în vorbă, şi-uite aşa comunitatea posesorilor de patrupede se transforma într-o confrerie. Pe lângă dragostea pentru animale, oamenii îşi descopereau curând gusturi, gânduri, aspiraţii comune. Ce se întâmpla însă cu iubitorii de pisici? Ele rămâneau solitare, enigmatice, le plăcea izolarea, să privească cele lumeşti de departe şi, preferabil, de la înălţime. De-asta stăpânii sau, după unele păreri avizate, sclavii lor, erau retraşi, introvertiţi. Cine se molipsise de la cine?
Într-una din după-amieze – era prin septembrie, iar vara se agăţase de Tâmpa, nu se lăsa dusă din Braşov – am zăbovit în parc mai mult decât de obicei şi, pe drumul de întoarcere, ne-a prins înserarea. Lui Piki îi era sete, se vedea după limbuţa care-i atârna roză, tot mai aproape de asfalt, aşa că am ocolit pe la fântâna din faţa Casei Armatei, unde am luat apă în palmele făcute căuş şi i-am dat să lipăie. Am traversat apoi prin dreptul cinematografului Astra şi, când să dăm colţul spre Strada Lungă, ne-a tăiat calea o haită de câini vagabonzi.
Haită era mult spus. După 1982, când mă mutasem în capitală, aveam să văd haite adevărate, câte şaisprezece dulăi ce porneau la vânătoare după apusul soarelui. Câinii aceia sălbăticiţi, cu blana jerpelită, slabi de le numărai coastele, aveau ochi tulburi în care lucea foamea, ori câteodată turbarea. De unde atâţia fără stăpân? Pusesem întrebarea cu naivitate provincială. Erau animale lăsate de izbelişte, mi s-a răspuns, apoi le-am aflat povestea. Sute de străzi, mii de case cu curţi şi grădini din cartierele mărginaşe ale Bucureştiului fuseseră rase de pe suprafaţa pământului pentru a face loc blocurilor din noua faţă a oraşului. Iar celor evacuaţi – era să zic sinistraţilor – li s-au dat apartamente cu pereţi de beton ce prindeau iarna mucegai pe la colţuri, cu bucătării-chicinete şi balcoane în care gospodinele atârnau rufele la uscat ca la italieni, însă fără pitorescul Siciliei. Locatarii abia aveau ei loc, unde să îşi aducă şi câinii? Rămaşi singuri, aceştia s-au descurcat cum au putut, adunându-se în haite care bântuiau pe la periferie…
Eram însă în Braşovul anilor ’60, iar înaintea mea vedeam doar patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia: „Uite un sandviș. Îl împărţim?“. Pechinezul doamnei Veronica nu le-ar fi ajuns nici pe-o măsea, la cât păreau de înfometaţi. Dar nu doar asta îi stârnea, ci mai ales pizma faţa de câinii cu stăpân, care aveau mâncare câtă voiau, un acoperiş deasupra capului, un culcuş moale, o zgardă cu numele lor şi cu o adresă – ca să fie găsiţi dacă se pierdeau sau ar fi fost luaţi de hingheri –, erau mângâiaţi pe burtă şi scărpinaţi între urechi. Ei, ce primeau de la oameni? Câte un „marş de-aici, potaie!“, un şut în fund ori în coaste.
Cu inconştienţa-i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute: l-am tras înapoi pe Piki, l-am săltat de ham, apoi l-am băgat sub haină, înăbuşindu-i hămăiturile furibunde. Dulăii n-au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă şi răsucisem pe călcâie, silindu-mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre Strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau tot acolo, păzind intersecţia.
Ce să fac? Nu era nimeni căruia să îi cer ajutorul. Cum ideea unui atac sinucigaş nu-mi plăcea nici în filmele de război cu piloţi kamikaze, darămite în viaţa reală, am urmat sfatul lui Oliver Goldsmith: „He who fight and runs away, may live to fight another day.“ Cum ar zice românii „fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă“. Eu nici măcar n-am fugit, am luat-o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe Făgetului, tot aşteptându-mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri.
Nu ne urmăreau însă decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat-o vesel înainte, întinzând de lesă. Ajunsese într-un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Lungă, apoi coboară din nou, întâlnindu-se cu Strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă până la urmă în marele Fluviu Amazon. Doar că râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol ce avea să-mi ia vreo oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!
Până la urmă a obosit şi a trebuit să îl iau iarăşi în braţe, de data asta fiindcă îl dureau lăbuţele. Cum mi-a spus asta? Simplu, s-a aşezat în fund şi s-a uitat la mine. Eu pricepeam îndată orice voia, greu era să mă fac înţeleasă. Când am ajuns în strada principală nu mai puteam nici eu, iar cele două kile de pechinez începuseră să atârne cât o ghiulea de plumb. L-am pus jos şi am mers mai departe eroic, ca-n poezia lui Alecsandri „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. Aş vrea să zbor, dar rana din pulpă nu mă lasă!“ N-aveam decât un cârcel, însă era de-ajuns, iar Piki ostenise în aşa hal încât nu auzea chemarea stâlpilor, până şi coada i se pleoştise. Eram o pereche jalnică; din fericire se lăsase întunericul şi nu ne vedea nimeni cum ne târam după noi umbrele, de parcă eram înhămaţi la nişte sănii negre, trăgându-le tot mai greu, mai încet…
– Băieţelul meu drag!
Ivită de sub portalul unei curţi, o siluetă s-a năpustit spre noi. Ba nu, erau două. Una s-a dus drept la Piki, cealaltă a venit la mine. Ne-am pomenit luaţi fiecare în braţe şi acoperiţi cu sărutări. Întârziasem prea mult, iar doamna Spireanu şi mama intraseră la griji. Ne căutaseră împreună, până ce neliniştea li se prefăcuse în panică, în disperare.
Le-am povestit despre cei patru dulăi, iar doamna Veronica m-a pupat şi pe mine – ce înţelept din partea mea să-l feresc pe Piki de întâlnirea cu fiarele! Mama n-a zis nimic, mai bine, fiindcă ştiam exact cât preţ pune pe blana pechinezului, cu coadă cu tot.
– Ţi-ai crescut bine copilul, i-a spus doamna Spireanu mamei.
A luat-o afectuos de braţ şi aşa ne-am întors, istoviţi dar bucuroşi, ca nişte camarazi de arme care tocmai câştigaseră o bătălie importantă.
În noaptea aceea am dormit buştean, fără să visez nimic. Mama s-a sculat dis-de-dimineaţă, gata de treabă. Vecina însă i-o luase înainte; spălase nu doar balconul ci şi treptele scării până jos în curte. A doua zi mama a pus ceasul să sune mai devreme. Cumpărase un ghiveci nou, cu flori de nu-mă-uita, pe care avea de gând să-l aşeze sub una din ferestrele doamnei Spireanu.
Războiul balconului nu se terminase; nici pe departe…