traducere & prezentare: Mircea Cărăbulea
Marilyn Nelson este poetă și profesoară americană, cunoscută pentru explorarea identității afro-americane și felul în care îmbină memoria familială cu istoria rasială a Statelor Unite. A copilărit în diverse baze militare, deoarece tatăl ei a fost aviator, iar această viață itinerantă i-a permis să descopere foarte devreme scrisul ca refugiu și formă de expresie. A studiat literatura engleză și a obținut un doctorat în 1979, după care a predat aproape trei decenii la Universitatea din Connecticut, unde a devenit profesoară emerită. A fost poetă laureată a statului Connecticut între 2001 și 2006 și a fondat Soul Mountain Retreat, un spațiu destinat poeților aflați în diferite etape ale formării lor. Opera ei cuprinde peste douăzeci de volume: poezie pentru adulți, cărți pentru tineri și memorii în versuri. Printre cele mai cunoscute se numără Carver: A Life in Poems, un volum care reconstituie poetic viața lui George Washington Carver, și How I Discovered Poetry, o autobiografie în poeme care urmărește copilăria autoarei și formarea ei ca poetă. Tema constantă a scrisului său este recuperarea și reinterpretarea trecutului afro-american, privit printr-o lentilă intimă, morală și empatică. Stilul lui Nelson se distinge prin claritate, muzicalitate și o atenție specială acordată memoriei și gesturilor cotidiene, calități vizibile și în poemul „Bebelușu’ plutitor”, unde atmosfera de familie, misterul și tensiunile nespuse se împletesc cu o sensibilitate discretă. De-a lungul carierei, a fost de trei ori finalistă în competiția pentru National Book Award și a primit numeroase distincții literare ca Premiul Ruth Lilly pentru poezie și Frost Medal, fiind considerată una dintre cele mai importante voci poetice americane contemporane.
Bebelușu’ plutitor
O păpușă a fost uitată într-un dormitor
când vechii proprietari ai casei au plecat
și au venit buna și bunu’ cu familia lor.
Există o veche fotografie într-un album
cu unchiul Roy, un băiețel râzând, ținând-o
în brațe, în vălmășeala de cutii de mutat.
A stat 30 de ani pe raft, în dulapul de pe hol,
un obiect care amintea de trecutul casei.
Pe urmă a fost dusă sus, în pod,
în ziua în care buna a plătit ultima rată la casă.
Există o poză înrămată din ziua aceea,
cu buna înconjurată de flăcăii ei frumoși.
Eu și verișorii mei stăm în camera de oaspeți,
răsfoind albume. Fotografiile de pe pereți
surprind ocazii speciale, de sărbătoare.
Vocile adulților răzbat de pe hol:
tata și unchii împărtășesc amintiri,
iar mătușile strigă din bucătărie.
Verișorii șoptesc despre Bebelușu’ plutitor.
Tata spune că mereu i-a fost frică de păpușa aia…
Și tata mai spune că avea impresia că poartă furia
pe care foștii proprietari o simțeau când au vândut casa
bunicilor noștri… Deschideai ușa dulapului
și simțeai fiorul furiei, chiar și în august…
Zece minute singură în podul casei, spun verișorii,
și bebelușu’ plutitor începe să plutească din spatele
cutiilor și pânzelor de păianjen. Cu toții au văzut-o:
o păpușică dolofană și roz, cu ochi albaștri și mari,
țuguindu-și buzele și întinzându-și brațele.
Doar zece minute singură, acolo sus. Ți-e frică?
Doar zece minute singură, insistă verii.
Haide. E o tradiție de familie…
Podul e deasupra, sunt două rânduri se scări.
Pereții sunt acoperiți cu tapet ponosit.
La noi acasă nu avem scări de urcat.
Sau pivnițe sau etaje superioare sau poduri.
Pășesc în față, cu mâna pe balustradă.
Trecem pe lângă Malcolm, Dr. King și Barack
și Michelle Obama, nunți și bebeluși.
Trecem de un pergament cu „Rugăciunea seninătății”.
Tata când era tânăr ține degetul mare în sus,
înainte să mă fi născut, și parcă se uită drept la mine.
Omari ne conduce pe scări spre pod,
într-o încăpere largă și rece, cu grinzi întunecoase,
unde atârnă în cuier pungi de plastic pentru haine,
iar lăzile și cutiile stau deschise ici și colo.
Ceilalți veri se strâng și stau împreună.
Mă întreb: Oare sunt fricoasă?
Ridic câteva cărți vechi cartonate
și altele broșate, sfărâmicioase și îngălbenite
și le pun înapoi. Mă uit, rând pe rând, la un teanc
de desene ale unor copii, semnate cu creionul.
Verișorii nu mai șușotesc. Am rămas
singură. Aud pași tropăind în jos, pe scări.
Găsesc un teanc de plicuri timbrate:
lângă numele bunei scrie „Domnișoară”.
Stau în picioare și încerc să descâlcesc lucrurile
când…
lumina cade pe ceva umbrit!
Bebelușu’ plutitor!…
Și știi ce?
Arată
exact ca surioara prietenului meu Evan.
Ridic păpușa și o pun într-o cutie,
pe niște cărți și vechi caiete de notițe.
Găsesc o geacă din blană artificială într-o pungă
și o învelesc cu ea, să-i țină de cald.
Dacă încă poartă furie, e timpul să se oprească.
Surioara lui Evan îmi poate spune pe nume.
Îi aud strigându-mă să cobor: La masă!
Fug pe scări, mă spăl pe mâini, mă așez la masă.
Verișorii rânjesc la mine și ridică degetul mare.
Buna îl roagă pe unchiul John să spună rugăciunea.
Îi zice unchiului Roy să taie puiul.
Ne spune: Nu uitați să gustați din plăcinta mea!