de Alexandra Medaru
Prolog
Hēi Yīn studia sulurile cu vrăji când auzi bătăi puternice în ușă.
– Deschide în numele Împăratului!
Shùshì-ul știuse că așa ceva urma să se întâmple mai devreme sau mai târziu, în ciuda tuturor precauțiilor pe care și le luase, căci Artele Întunericului își lăsau asupra locurilor și ființelor o malefică umbră de accidente, ghinioane, vise rele și temeri aparent inexplicabile ce nu putea trece neobservată de cei ce știau a citi semnele și fluxurile care conectau toate aspectele realității. Strânse repede manuscrisele și sulurile, pe măsură ce, de dincolo de ușă, începuseră să se audă lovituri grele. Când avu toate obiectele necesare, Hēi Yīn mai aruncă o privire în urma sa și, apoi, ieși pe ușa dosnică, coborând treptele elicoidale ce aveau să îl ducă în pivnițele palatului administrativ din Hangzhou.
Cum descindea, auzi gărzile care spărseseră ușa și veneau după el, astfel că shùshì-ul grăbi ritmul spre dìjiào[1] unde erau adăpostite hrana, vinul, cerealele și proviziile, toate fiind așezate ordonat de-o latură și de alta a catacombelor. Vocile și tropăielile ostașilor se auzeau în urma lui, dar Hēi Yīn nu stătea să le asculte, continuându-și drumul prin coridoarele subterane ce aveau să-l scoată lângă cāngkù [2].
Trebuia să scape urmăritorilor și apoi avea să vadă ce avea să întreprindă cu cele aflate din manuscrise. Nimeni nu mai încercase ceea ce el făcuse, dar era clar că Împăratul nu era de acord cu folosirea puterilor întunecate, iar Marele Ming nu mai era un loc în care el să poată rămâne. Dar, de fapt, anticipase acest moment și el știa ce avea de făcut pentru a fi la loc sigur unde mâna lungă a Tronului de Jad nu îl putea ajunge.
Ieși în spatele clădirii principale și cum vru să se piardă pe străzile din Hangzhou, auzi din nou strigătele soldaților:
– Stai pe loc! În numele Împăratului!
Dar Hēi Yīn nu se opri și atunci primul foc fu tras.
***
Gloanțele trecură pe lângă shùshì, iar, câteva clipe mai târziu, ostașii traseră o a doua salvă, care îl rată la mustață. Atunci Hēi Yīn începu să alerge și mai tare. Trebuia să ajungă la locul sigur pentru a folosi sulurile.
Continuă pe dàjiē[3] până la podul peste canal. De o parte și de cealaltă a acestuia, se zăreau bărcile comercianților, care veneau în oraș pentru negoț, dar shùshì-ul nu avea ochi pentru ele. În schimb, shìchǎng[4] se afla pe celălalt mal, și acolo voia el să ajungă – printre negustori de ceai Longjing, comercianți de mătase, vânzători de porțelan și ceramică sau tarabe cu mâncare; acolo avea să se ascundă și să performeze ritualul.
Înainte să treacă pe țărmul dinainte, mai aruncă o privire în urmă și văzu soldații hotărâți să facă baie de sânge, căci viețile oamenilor nevinovați din piață nu contau pentru ei, așa cum nu contau nici pentru el. Apoi Hēi Yīn se amestecă în mulțimea de vânzători și clienți, încă ținând sulurile și manuscrisele sub braț. De ele depindea întreaga lui soartă…
***
Scăpând de urmăritori, shùshì-ul merse printre tarabele cu băutură și ieși lângă mica fântână cu dragon de unde negustorii beau apă pe timpul zilei pentru a se feri de căldură. Și, acolo, la umbra clădirii de alături, deschise sulul ce avea să-l scoată din belele, lăsându-l la picioarele sale. Iar apoi începu să citească:
– Yánluó Wáng[5], diyu[6] și gui[7], vă slujesc! Preschimbați-mă în qi[8] și eu voi face voia voastră!
Nici nu termină de rostit acele cuvinte, că auzi o gardă strigând:
– E lângă fântână. Prindeți-l!
Gărzile se apropiau, dar, ignorându-le, shùshì-ul continuă:
– Arătați-mi calea către voi și eu mă voi închina vouă!
Și cum sfârși Hēi Yīn acea incantație, cum ostașul îngăimă:
– Unde e? Era chiar aici! Unde e?
1
William Adams[9] fusese chemat la curtea lui Tokugawa Ieyasu[10], dar când intră în ōhiroma[11] nu avea nici cel mai mic habar de motivul pentru care Ōgosho îl convocase. Navigatorul era însoțit de mai tânărul său fiu, Joseph, care avea să împlinească curând șaisprezece haru[12] și care, de curând, își începuse ucenicia pe lângă tatăl său. În marea sală de audiențe, se mai aflau cei câțiva sfătuitori ai lui Tokugawa, printre aceștia și Akimitsu, cel care îl însoțise pe stăpânul său în marile bătălii și care era cel mai vrednic om al său. Tăcerea mormântală îl făcea pe William Adams să simtă că problema pentru care fusese chemat era mai importantă decât bănuia el. Bărbatul ar fi vrut să rupă tăcerea, dar știa că regulile erau mai puternice decât era el în acel loc.
În cele din urmă, Tokugawa Ieyasu apăru de dincolo de ușile fusuma. Era la fel de ceremonial ca întotdeauna, îmbrăcat într-un chimonou ce trăda puterea pe care încă o deținea deși se retrăsese din funcția de Shōgun. Urcă pe jōdan-no-ma[13], așezându-se pe covorașele tatami, făcând un semn ca fusuma să fie închise.
Cum gărzile se supuseră, Tokugawa Ieyasu vorbi:
– Miura-Anjin[14], a trecut mult timp de la ultima noastră întrevedere!
– Așa este, stăpâne, răspunse William Adams.
– Văd că ești însoțit de tânărul tău fiu.
Joseph Adams se înclină, dar păstră tăcerea. Tatăl îi spusese să nu vorbească decât dacă este întrebat.
– Fiul meu se află în ucenicie. Tot ce eu trebuie să fac, el trebuie să învețe. De aceea, este azi cu mine.
– Cu cât mai multe brațe la misiunea pe care ți-o voi da, cu atât mai bine.
– Despre ce este vorba, Tokugawa-sama[15]?
– Știi prea bine că de când sunt la putere am luptat să eradic pirateria, ceea am și reușit în mare parte.
– Așa este. Am ajutat eu însămi la aceste treburi.
– Deși credeam că am terminat această misiune, astăzi se dovedește că nu e așa. Am primit vorbă că în insula Toshima și-au făcut bârlog niște wakō[16]. De când sunt acolo, atacă corăbiile noastre, dar și pe cele ale străinilor cu care facem comerț. Navigatorii au ajuns să ocolească zona aceea, iar asta duce la întârzieri neplanificate. Aici intervii tu…
– Înțeleg.
– Am nevoie de un om care să știe să lupte cu acești răufăcători și tu m-ai ajutat în toate luptele mele. De aceea, m-am gândit la tine.
– Porunca ta e legea mea, stăpâne. Ordonă și mă voi asigura că pirații aceștia vor fi eliminați!
– Atunci știi ce ai de făcut…
2
Seara se lăsase când Joseph Adams intră în apartamentele tatălui său, care stătea la o chabudai[17] și bea niște ceai. Acesta își invită fiul să ia un loc, iar tânărul se așeză de cealaltă parte a măsuței, în timp ce o servitoare turnă ceai și pentru el, retrăgându-se odată ce termină.
Cei doi bărbați ciocniră castronașele și apoi băură, un ritual cu care William Adams era atât de obișnuit, că s-ar fi zis că era de-al locului, nu un european naufragiat în Japonia cu șaisprezece haru în urmă. După ce lăsară vasele cu băutură jos, Anjin-san[18] vorbi fiului său:
– De jumătate de haru, te afli în ucenicia mea, dar acum vei cunoaște ce înseamnă o bătălie pe mare. Vei merge cu mine în misiunea ce mi-a fost dată pentru a stârpi pirateria de pe Toshima. Mâine vom purcede spre Osaka, iar, de acolo, vom lua Aventura Mării pentru a porni pe urmele piraților.
– Voi face orice e nevoie, tată!
– Ești un băiat bun, Joseph, dar, de acum, e nevoie să devii bărbat.
Fiul nu zise nimic, iar William înțelese că o greutate apăsa și pe umerii copilului său. Era greutatea unui destin pe care nu și-l alesese, dar pe care era nevoit să îl urmeze, spre deosebire de tatăl său care alesese să rămână în Japonia, fiind mai mult mânat de consecințele unei călătorii cum nu visase că avea să facă vreodată. Dar uite că visul lui de a fi primul englez ajuns în Japonia devenise realitate, iar Japonia îl primise în brațele sale și nu-l mai lăsase să plece. Devenise hatamoto[19], iar, când el nu avea să mai fie, Joseph avea să primească titlul și datoria.
– Dacă tu ai promis brațul tău fostului Shōgun, eu ți-l promit ție. Voi fi bărbatul de care ai nevoie, răspunse Joseph în cele din urmă.
Iar William Adams nu avu nevoie de mai mult…
3
William Adams îi scrisese lui Mori Riku să pregătească oamenii și corabia Aventura Mării, înainte ca el și fiul său să părăsească Edo. Călătoriseră o săptămână pe Tōkaidō, cu opriri zilnice în principalele orașe poștale, când William începu să se simtă rău. Mai erau trei zile de mers, dar Miura Anjin nu voia să rămână pe loc până se va întrema. Din contră, era atât de important pentru el să ajungă cât mai repede în Osaka, încât trase de el restul drumului, iar, atunci când intrară în orașul portuar, acolo unde se afla deja Aventura Mării, febra îl puse, în cele din urmă, la pământ.
Joseph, ajutat de vasalii tatălui său, se prezentă înaintea lui Nakamura Isamu, cerând să fie chemat un isha[20]. Era evident că William Adams nu putea călători. De aceea, Joseph Adams vorbi cu cel care avea să îi devină socru, când vârsta fiicei sale i-ar fi permis, să îl găzduiască pe tatăl său, în timp ce el avea să pornească cu Aventura Mării spre insula Toshima. După ce Nakamura îi confirmă că Miura Anjin avea să fie îngrijit în cele mai bune condiții, fiul se îndreptă spre port.
Cum ajunse la dană, zări Aventura Mării. Corabia cu două catarge principale, aștepta ca un munte nemișcat.
Când samuraiul Mori Riku îl zări pe Joseph Adams, nedumerirea se citea pe chipul său. Pe de o parte, se bucura să îl vadă pe tânărul său stăpân. Pe de altă parte, se întreba unde era Miura Anjin, cel care îi ordonase să facă toate acele pregătiri.
Joseph sui pe corabie, iar Mori îl întâmpină cu o înclinare adâncă:
– Bine ai venit, stăpâne!
– Bine te-am găsit, Mori-san!
– Tatăl dumitale?
– E bolnav și va rămâne la țărm. Mi-a cerut să pornim degrabă spre insula Toshima și să-i stârpim pe pirații care s-au instalat acolo. Fă toate pregătirile necesare. Plecăm chiar azi!
– Sunteți sigur?
Deși Joseph Adams înțelegea îndoielile samuraiului, știind că la vârsta sa era încă un novice, se văzu nevoit să adauge:
– Însuși Ōgosho ne-a cerut să scăpăm de ei. Nu avem timp să așteptăm când Tokugawa-sama ne cere ceva.
Samuraiul nu mai răspunse nimic, înclinându-se. Cuvintele acelea erau suficiente ca el să îndeplinească ordinele tânărului stăpân.
4
Joseph Adams, Mori Riku și cei o sută de oameni ai lor porniră spre seară către insula Toshima, unde aveau să ajungă în trei zile, dacă vântul ținea cu ei. După cum se dovedi, vremea nu era de partea lor și fură nevoiți să facă opriri zilnice în porturile mari – ultima la Shimoda, micul port natural de pe Peninsula Izu[21].
Aici stăpânul și samuraiul coborâră de pe corabie pentru a lua masa la un hatago[22] unde le fură oferite mâncare, sake și cazare. Le acceptară pe primele două și se așezară la o masă dintr-un colț al localului. O tânără servitoare le aduse băutura și două castronașe, iar Mori turnă sakele din vasul cu cocori, oferindu-l apoi lui Joseph. Cei doi ciocniră și băură până când supa miso, orezul fiert și peștele prăjit veniră și ele. Atunci mâncară ca și când aceea ar fi fost ultima lor masă. Dacă erau norocoși, aveau să mai prindă un mic-dejun și o cină înainte de atacul asupra insulei Toshima.
Când terminară, lăsară ginsenii[23] pe masă și ieșiră înapoi în port, unde yūjo[24] de diferite ranguri îi invitau să li se alăture, însă cei doi refuzară, continuându-și plimbarea, căci aveau de vorbit.
– Vom ajunge pe insula Toshima pe timp de seară, spuse Mori Riku în cele din urmă. Mi-e teamă că timpul e nepotrivit pentru un atac.
– Din contră, am putea să îi luăm prin surprindere la cină.
– Asta dacă nu s-a răspândit și aici vestea că oamenii Shōgunului vin.
– Și atunci ce propui?
– Să așteptăm zorii, stăpâne, și să lăsăm noaptea pentru iscoade. Ele ne vor da informații despre armamentul piraților, despre ascunzători…
– Atunci elementul surprizei riscă să dispară, dacă oamenii noștri sunt prinși…
– Chiar și așa, atacul pe noapte ar fi imprudent. Nu știm câți sunt. Nu știm ce arme au. Noi avem o singură corabie. Dacă Aventura Mării este distrusă, șansele noastre sunt nule odată ce ajungem pe uscat.
Joseph cumpăni un moment, apoi răspunse:
– Tata ar vrea să nu așteptăm. Vom face voia lui.
Dar Mori Riku nu era sigur de asta. Stăpânul ar fi fost mai cumpătat decât fiul lui. Totuși, nu zise nimic. Nu era locul lui să-l contrazică pe tânărul care îl conducea.
5
Navigau după stele și alte repere naturale, dar înaintarea era greoaie, deoarece norii acopereau din loc în loc cerul. Joseph Adams se afla pe puntea corabiei, privind spre orizont. Gândurile lui mergeau spre tatăl lui, care fusese nevoit să rămână la țărm, deoarece nu se simțea pregătit pentru misiunea în care trebuise să plece singur. Își zicea că era prea tânăr, prea necopt, iar pirații aceia sigur știau apele acelea mai bine ca oricine și Dumnezeu știe ce îi aștepta. Dar nu putea să ezite, nu când însuși Tokugawa Ieyasu, care însemna atât de mult pentru William, dar și pentru Joseph, le-o ceruse. De atâtea ori, fostul Shōgun îi vizitase. Primise de la el cadouri, fusese cu el la vânătoare și, uneori, ascultase poveștile lui de luptă lângă foc la un castronaș de ceai, pentru el, și sake, pentru bărbați.
Chiar și așa, îi era frică. Avea să conducă nava pe noapte și, cu toate că încerca să nu o arate, se temea că Mori-sama avea dreptate. Dar decizia era luată și nu mai voia să dea înapoi. Trebuia să își înfrunte destinul, karma, cum ar fi zis japonezii, așa cum o făcuse și tatăl său. Și trebuia să îi arate lui William că era demn ca viitor moștenitor al titlului de hatamoto.
Dădu să se întoarcă și îl văzu pe Minato, pilotul. Acesta ținea cârma cu siguranța unuia care fusese de multe ori pe mare, nu ca el, care se afla la prima lui aventură majoră. Joseph ar fi vrut să aibă acea încredere dată de experiență, căci ce-l aștepta dincolo de mare putea să îi aducă o victorie sau sfârșitul… Și de sfârșit îi era cea mai mare teamă…
6
Dimineața veni cu un gust de neliniște din cauza ploii care începuse și a vântului puternic. În ciuda vremii, continuau să înainteze spre Toshima, iar Joseph Adams se retrăsese în camera comandantului de ceva vreme când Mori Riku bătu la ușă. Samuraiul, care era priceput în citirea oamenilor, văzu umbrele ce-l înconjurau pe cel care nu mai fusese niciodată într-o asemenea misiune. Știa ce însemna o asemenea povară, dar găsi că nu era la locul lui să facă vreun comentariu. În schimb, îl informă pe băiat că avusese o discuție cu pilotul:
– Vremea e potrivnică și înaintarea e greoaie. O furtună stă să înceapă.
– Altă întârziere n-ar face decât să ajungem în mijlocul nopții când apele pot fi periculoase. Trebuie să facem cumva să fim acolo pe înserat.
– Riscăm să rupem corabia în două. Tatăl tău nu ar vrea o asemenea soartă pentru Aventura Mării.
– Tatăl meu ar vrea ca misiunea să fie îndeplinită cât mai repede.
– El n-ar fi la fel de încăpățânat. Mori își dădu seama de imprudența cuvintelor sale. Îmi cer scuze, stăpâne. Tot ce voiam să zic este că Miura Anjin ar fi cumpătat, ar aștepta, ar trimite iscoade.
– Ce știi tu?
– Am luptat cu tatăl dumitale în marile lui bătălii de aici. Îl cunosc mai bine ca oricine și…
– Eu știu mai bine ca tine ce ar vrea el. Și vom continua călătoria, așa cum este stabilit.
Mori tăcu. Înțelese că orice ar fi spus, nu putea depăși încăpățânarea stăpânului, moștenită de la mama sa. Aveau să continue și el avea să vadă ce e de făcut când furtuna va începe.
Ieși din cabină și urcă pe punte, privind pilotul care începuse să se chinuie să mențină direcția, dar, chiar și așa, acesta nu se plângea, făcându-și treaba cu același stoicism din totdeauna. Același stoicism putea să-i salveze sau să-i bage în adâncuri. Numai Kami[25] le puteau decide soarta.
***
Când valurile începură să inunde puntea, iar velele începură să pară tot mai nesigure, Joseph ieși din cabină, speriat de decizia pe care o luase. Pilotul se străduia să țină corabia pe traseu, toți oamenii urcând pe punte pentru a asigura pânzele și pentru a scăpa de apa care trecea peste balustradă. Valurile puternice și vântul nervos îi aruncau dintr-o parte într-alta, neținând cont de rugăciunile lor și, mai ales, ale lui Mori Riku, cel care credea în Kami mai presus de orice.
Joseph privi în jur, uitându-se la cerul negru și încercă să găsească o fărâmă de soare spre care să se îndrepte, dar nu era chip pentru așa ceva. Fusese un prost că nu ascultase de samurai, dar acum era prea târziu să stea să condamne pentru asta, astfel că se duse spre castelul de pupă, acolo unde pilotul abia mai reușea să țină roata de cârmă.
Băiatul veni lângă bărbatul ce condusese Aventura Mării de numeroase ori și prinse cârma dintr-o parte:
– Trebuie să ieșim de aici, Minato! Ar trebui să ne ferim de furtună, să virăm când într-o parte, când într-alta.
– Valurile sunt prea mari. Ar trebui să întoarcem corabia și să evităm furtuna cu totul.
– Am mări distanța față de destinație…
– Dar am fi în siguranță în golf.
Joseph cumpăni o vreme, apoi răspunse ca un comandant ce era:
– Du-ne la siguranță, cum numai tu poți.
Minato îl privi cu siguranța celui care știa că marea poate să îi fie casă, dar și mormânt. Încuviință din cap și împreună traseră de roata de cârmă spre stânga și spre singura speranță că pot ieși din iadul marin.
***
Corabia viră și merseră de-a lungul valurilor, care acum loveau tribordul, dar Minato mai trase o dată de roata de cârmă și Joseph îl ajută, reușind să întoarcă nava cu o altă jumătate de cerc. Acum furtuna îi alerga din spate, dar înaintau mai repede decât ea, astfel că tânărul stăpân îl lăsă pe japonez la cârmă și se întoarse spre pupă, unde parte din oameni munceau pentru a arunca apa peste bord.
Tânărul luă o găleată și începu să muncească alături de ei, blestemându-se pentru tâmpenia de a nu fi ascultat de Mori Riku, cel care fusese pus de tatăl său să aibă grijă de el, dar își spuse că Minato avea să îi scoată de acolo, trebuia… Nu spuse rugăciuni, doar munci. În schimb, samuraiul, care îl avertizase, preluase această misiune, îngenunchind și rugându-se la Kami. Poate că rugile lui Mori, poate că munca oamenilor, poate că măiestria lui Minato… Sau poate că toate la un loc… Îi ajutară să lase furtuna în urmă și să pună un sfert de zi de întârziere între ei și destinul lor.
7
Rămaseră în golful din insula Ōshima până când cerul se limpezi și ultimele picături de ploaie se stinseră. Atunci Joseph Adams comandă continuarea călătoriei spre Toshima, unde aveau să ajungă la amiază. De data aceasta, voiajul fu netulburat, iar cinci ore mai târziu pământul se arătă înaintea lor, vulcanic și neprimitor, în acele părți. Joseph ieși pe punte și ceru oprirea navei. Cercetașii aveau să fie trimiși înainte pentru a măsura adâncimea apelor, dar și pentru a vedea cum era relieful marin. Oamenii aleși coborâră cu una dintre șalupe și vâsliră spre țărm. După două ore, veniră înapoi, spunând că adâncurile din apropiere erau pline de stânci și era mai bine să se mențină în larg, ceea ce și făcură. Aveau să navigheze de-a lungul coastei, la o distanță care să le permită un atac, dar care să nu le pună probleme, iar următoarea oprire avea să fie micul port de pe Toshima, care adăpostea și un castel, despre care Joseph știa că fusese ridicat în relieful vulcanic. Dacă avea să fie un impediment sau nu, avea să afle la timpul cuvenit.
Înaintau cu o viteză medie când Joseph auzi avertismentul observatorului din cuibul de ciori.
– Avem oaspeți, căpitane!
– La posturi pentru viraj, răcni Joseph.
– Strângeți vela mare!
– Adu-o pe bord de foc, îi ordonă băiatul timonierului.
– Pregătiți tunurile!
După un timp care păru că nu se mai sfârșește, auzi glasul tunarului șef:
– O avem în bătaia tunurilor, domnule!
Joseph însă continua să fixeze cu privirea galera inamică.
– Domnule! Este în bătaia noastră, repetă tunarul.
Joseph văzu pirații japonezi oprindu-se din vâslit și pregătind tanegashima[26]. Aceștia se așezară în două rânduri și începură să tragă.
– Foc! ordonă Joseph, iar galera japoneză fu sfărâmată în bucăți împreună cu oamenii de pe ea.
Uralele împânziră Aventura Mării, iar Joseph se simți mai sigur pe el, cerând pilotului să avanseze spre corăbiile chineze și japoneze care se apropiau. Înaintea lor, se afla o navă tradițională chineză cu două punți și trei catarge. În partea frontală, un tun de dimensiuni mari era pregătit, în timp ce pirații chinezi și coreeni stăteau cu pistoalele gata să tragă. La un semn al comandantului chinez, tunarul se pregăti și, apoi, ghiuleaua zbură pe lângă capetele lor, ratându-i la mustață. Atunci Joseph ordonă încă o întoarcere, iar Minato se supuse, tunurile fiind îndreptate spre corabia inamică. Când Joseph strigă, tunarii traseră la rândul lor, parte din ghiulele lovind nava chineză, care se rupse în două. O parte din oameni săriră în apă cu puțin timp înainte de impact, iar micile galere japoneze îi recuperară.
Din nou, strigătele oamenilor lui Joseph se răspândiră prin aer, iar tânărul comandant prinse curaj, ordonând înaintarea spre cea de-a doua corabie chineză, cu trei punți și cinci catarge. Apropiindu-se, Joseph privea prin ochean, zărindu-l pe cel care conducea nava dușmană. Părea nemilos și rece, dar organizat, căci oamenii săi păreau să îi asculte fiecare ordin cu o rigoare asemănătoare celei a samurailor. Pentru o clipă, Joseph se temu, dar, în ciuda fricii sale, menținu comanda. Și atunci ceva nemaiîntâlnit se întâmplă…
***
– Să vină shùshì-ul!
Nici nu fu nevoie de o a doua comandă, că Hēi Yīn apăru dintre pirați, având în mână unul dintre suluri.
– Știi ce ai de făcut!
Shùshì-ul înclină capul și se duse către puntea din față a corabiei, unde întinse sulul înaintea sa. Apoi începu să citească cuvintele înscrise pe bucata de hârtie:
– Yánluó Wáng, diyu și gui, vă slujesc! Arătați-mi calea voastră și eu îl voi chema pe Longhai[27]! Dați-mi puterea voastră și eu i-o voi da lui! Umpleți-mă cu qi și el va fi forța care va distruge dușmanul!
Nici nu apucă Hēi Yīn să termine de rostit cuvintele, că marea începu să tremure. Oamenii lui Joseph Adams se duseră spre marginea corabiei, privind speriați spre adâncurile care s-ar fi zis că voiau să îi tragă în brațele lor. Acolo zăriră, inițial, o umbră care se mișca atât de repede că părea doar o vedenie. Apoi văzură cum umbra devine o creatură pe care nu o mai văzuseră înainte și se traseră înapoi speriați, iar unul dintre ei strigă:
– Un dragon de mare!
Joseph se sperie la rândul lui și pentru câteva momente nu fu în stare să scoată un cuvânt, iar jocul dragonului pe sub dedesubtul corabiei nu făcea decât să îi întărească frica. Minato strigă apoi către el:
– Ce ordonați?
Glasul pilotului îl trezi din teamă, iar el ceru lui Minato să întoarcă nava. Pilotul se supuse, dar arătarea se încolăci în jurul corabiei, blocându-le cea de-a doua virare, în timp ce oamenii încercau să se prindă de balustradă pentru a nu cădea în apă. Longhai îi trase cu toată forța și se văzură înaintând printre stânci, unde eșuară.
Atunci dragonul se retrase, iar navele chineze și japoneze se apropiară. Nu le rămânea decât să lupte cu armele. Joseph ordonă samurailor săi să întâmpine inamicii ca și când Kami ar fi fost alături de ei.
De pe corăbiile inamice, chinezii, coreenii și japonezii trăgeau cu tanegashima sau cu teppō[28], iar, în momentul când ajunseră lângă nava europeană, înlocuiră armele de foc cu cele cu tăiș. Abordară Aventura Mării, iar dao[29]-urile loviră katanele. Oameni muriră de ambele părți. Joseph încerca să țină zona din spate a corabiei, în timp ce Mori Riku lupta la puntea din față. Din cei o sută de oameni, rămăseseră cam jumătate, iar numărul lor scădea la fiecare lovitură de lamă. Curând, Joseph și samuraii din jurul său fură încercuiți.
Mori Riku știu atunci că era un singur lucru de făcut: el împreună cu cei câțiva oameni ai săi tăiară frânghiile ce țineau una dintre șalupe, lăsând-o la apă. Apoi, păzindu-și spatele, coborâră la rândul lor și cu acea barcă lungă părăsiră bătălia, în timp ce Joseph și cei care mai rămăseseră în viață fură duși pe corabia chineză. Mori Riku nu putea decât să spere că tânărul stăpân va supraviețui.
8
– Cine e comandantul? întrebă bărbatul pe care Joseph îl ochise prin ochean.
Nimeni nu răspunse.
– V-a mâncat pisica coada? continuă el.
Dar Joseph Adams și samuraii tăcură.
– Ei bine, dacă nu vreți să vorbiți, am eu o soluție pentru voi…
Piratul făcu un semn și unul dintre samurai fu adus înaintea sa.
– Ai de gând să vorbești?
Aceeași tăcere mormântală continuă. Atunci conducătorul piraților scoase un duan dao, pumnalul care îl însoțea mereu, și se apropie de samurai, prinzându-l de păr. Îi aruncă o privire perfidă și îi puse arma la gât. Apoi, dintr-o mișcare îi luă viața.
Joseph tresări, dar oamenii săi rămaseră pe loc, fără să arate cel mai mic sentiment. Erau făcuți să înfrunte moartea, iar moartea pentru stăpân era cea mai demnă cale. Dar tânărul nu mai voia să vadă sânge pierdut pentru el. Prea mulți muriseră deja.
– Eu sunt căpitanul, spuse el, iar chinezul pufni într-un râs nemilos.
– Un copil a distrus două dintre corăbiile lui Cán Láng! Tu, se adresă piratul unuia dintre membrii echipajului său, ia patru oameni cu tine și du-l în carceră. Va sta acolo, dar nu pentru mult timp. O să îmi ostoiesc cu el setea de sânge.
Joseph înghiți în sec.
– Celorlalți… le veți lua gâturile chiar aici. Să îmi fie numele știut în întreaga Japonie. Nimeni nu se pune cu Cán Láng!
***
Mori Riku și samuraii vâsliseră până la insula Ōshima, unde ajunși în port se refugiaseră la un hatago. Aici, Mori-sama scrise o misivă pentru stăpânul său, pe care o trimise cu ajutorul vulturului salvat când părăsiseră corabia. După calculele sale, mesajul avea să ajungă la Miura Anjin în jumătate de zi, dar mai era și călătoria ce trebuia făcută. Nu putea decât să spere că William Adams se însănătoșise și că vulturul va ajunge repede, știind că pentru moment era legat de mâini și de picioare. Erau prea puțini pentru a risca un atac, iar armele nu ar fi făcut față unei confruntări. Trebuia să se roage la Kami, astfel că ieși din hatago și porni spre micul sanctuar din orășelul-port, gândindu-se mereu la Joseph Adams. Spera că tânărul va scăpa, altfel Anjin-san avea să îi ia capul și lui, dar și acelor samurai rămași în viață. Nu se temea de moarte, dar se temea de furia lui Miura Anjin ca de nimic altceva…
Ajunse la sanctuar și intră pe poarta torii[30], simplă, cu grinzi drepte, oprindu-se în den, locul de închinare pentru vizitatori. Îngenunche și începu să se roage la toți acei Kami care l-ar fi putut ajuta. Se rugă pentru Joseph, se rugă pentru William, dar se rugă și pentru el. Nu voia să moară încă. Atinse cu mâna o parte din shintai, obiectele sacre ce reprezentau zeii, iar apoi lăsă o ofrandă alături. Când termină să se roage, bătu din palme, ca și când ar fi vrut să aducă Kami cu el. Aveau nevoie de zei, dacă voiau să învingă acei pirați, dar, mai ales, acel vrăjitor care îi supusese.
9
William Adams se afla, alături de Nakamura Isamu, în honmaru[31], cu cireși înfloriți, a castelului din Osaka, ce fusese reconstruită după asediu, când misiva îi fu adusă. Acesta desfăcu scrisoarea și începu să citească:
Miura Anjin,
Mă aflu pe insula Ōshima, cum scriu aceste rânduri. Aventura Mării a eșuat, iar Joseph Adams este captiv. Nu doar pirați se ascund pe insula Toshima, ci și forțe ale întunericului.
Am nevoie de brațul tău curajos, dar și de puterile vrăjitorului din Osaka pentru a-l salva pe tânărul stăpân, care e captiv, după cum am aflat, în castelul de pe insulă.
Te aștept în portul din Ōshima cât de curând.
Al tău servitor umil,
Mori Riku
Anjin-san scăpă misiva printre degete, iar Nakamura îl întrebă imediat ce se întâmplase. William Adams începu să-i povestească cele citite. Când navigatorul termină, daimyō-ul chemă pe unul dintre servitori:
– Akira Ito să fie adus la mine de îndată!
Vrăjitorul intră în ōhiroma la scurtă vreme. Era îmbrăcat într-o robă gri, iar toiagul, care îl însoțea mereu, scăpăra o lumină albicioasă, ca și când ar fi știut că ceva nu era în regulă.
– M-ați chemat, stăpâne! zise el.
Nakamura îi povesti pe scurt cele întâmplate.
– Cu cine crezi că avem de-a face? îl întrebă pe vrăjitor.
– Doar cineva cu puteri întunecate ar putea chema un dragon de apă. Și, de obicei, cei care fac asta nu sunt de pe meleagurile noastre.
– Dar de unde? vru să știe Miura Anjin.
– De obicei, din Marele Ming.
– Ai mai luptat cu astfel de puteri? întrebă Anjin-san.
– Niciodată!
Akira părea deznădăjduit.
– Nu știu dacă puterile mele vor face față, stăpâne.
– Chiar și așa, vei merge cu Miura Anjin. Ești singura lui șansă…
***
Joseph Adams fu legat cu frânghie de mâini și tras ca un animal de povară de către piratul chinez, amândoi fiind urmați de o corcitură de bărbați veniți de pe continent. Băiatul era speriat, dar încerca să nu o arate, privind în jur la peisajul stâncos și vulcanic pentru a găsi o cale de evadare. Apoi își spuse că era imposibil să scape atunci când văzu micul castel ridicat în stânca vulcanului. O poartă mare de lemn se ridica înaintea lor, iar dincolo de ea zări honmaru, cu aleile ei înguste și copaci fructiferi de o parte și de alta. Intrară în fortăreață, trecând de câteva iazuri înconjurate de pietre așezate ordonat, dincolo de care tenshu[32] se ridica crud, la fel ca toți acei oameni ce-l conduceau spre rōgoku[33]. Trecură de turnul principal, mergând spre zona din spate a castelului unde niște clădiri de tip kura[34] cu pereți groși și puține ferestre se înălțau una lângă alta.
Aici, șeful grupului deschise una dintre magazii și-l împinse pe Joseph înăuntru, băiatul căzând la pământ.
– Nu te face comod! spuse bărbatul. L-ai auzit pe Cán Láng. Ne vom face mendrele cu tine.
Un zâmbet răutăcios se ivi pe chipul piratului, iar Joseph înghiți în sec, în timp ce omul închise ușa în urma lui.
Rămas singur, băiatul se ridică cu greu în șezut și privi în jur, abia distingând ceva, căci singura sursă de lumină pătrundea slab printre scândurile intrării. Nu era chip să iasă de acolo, își spuse, când auzi un zgomot care îl făcu să realizeze că nu era doar el în acea celulă blestemată. Nu un om se mai afla acolo, ci o creatură, pe care Joseph nu reușea să o distingă…
Simți mișcare și auzi clinchetul lanțurilor pe podeaua de piatră, iar curând ceva blănos și mic se apropie de el, atingându-l cu coada, și scoase un lătrat. Dar Joseph nu îl atinse. Nu știa ce era arătarea aceea și nu voia să riște vreo prostie.
Atunci creatura veni înaintea lui și, în lumina slabă, reuși să distingă silueta unui pui de tanuki[35].
10
Corabia Our Victorious Queen stătea la dană alături de câteva shuinsen, nave comerciale japoneze, pregătite de data aceasta pentru război, când William Adams și Ito Akira ajunseră în port, Miura Anjin o luă înainte, urcând pe pasarela ce fusese înălțată pentru a-și primi echipajul. Oamenii săi deja erau pe Our Victorious Queen, de data aceasta aproape o mie, dacă luai în calcul și corăbiile japoneze mai mici. Trebuiau să fie suficienți, își zicea Anjin-san, când dădu comanda de pornire, iar alaiul de vase se puse în mișcare, ordonate ca niște piese de șah pe o tablă.
Aveau să călătorească cel puțin o săptămână dacă vremea era bună până la insula Ōshima, acolo unde aveau să-i recupereze pe Mori-sama și samuraii rămași în viață, iar, pe urmă, William Adams era pregătit să dezlănțuie iadul. Orice pentru fiul său la care se gândea clipă de clipă. Joseph era cel mai mare dintre cei trei copii ai săi, cel care avea să moștenească titlul său într-o zi. Atunci când Fuku îl născuse, Miura Anjin sărbătorise trei zile și trei nopți. Tot el impusese ca numele lui să fie european, iar soția lui acceptase cuminte, așa cum erau mai toate soțiile japoneze. William visase că îl va duce pe Joseph pe mare într-o zi, că îl va învăța să navigheze și să facă comerț, dar nu-și imaginase că îl va trimite la luptă. Nu când pacea Tokugawa fusese instaurată de Ieyasu.
Anjin-san privi cerul. Vremea părea să țină cu ei, iar primele patru zile fură parcurse aproape fără oprire. Aveau suficiente provizii și el era hotărât să ajungă cât mai repede în Ōshima, dar în cea de-a cincea zi ploaia se porni, și ei zăboviră în Numazu, un port sigur înainte de traversarea coastei spre Ōshima.
William Adams care nu credea în zei, își spuse că poate karma îi urmărea. Dar oare ce făcuse atât de greșit încât să nu poată ajunge mai devreme la fiul său? Oare de vină să fi fost toate acele morți provocate în luptele de la Sekigahara și Osaka? Nu putea să răspundă. Și poate nu era vremea să caute răspunsuri, ci soluții.
Două zile mai târziu, porniră spre insula unde Mori-sama îi aștepta. Călătoria fu fără probleme de această dată, iar când samuraiul zări corăbiile apropiindu-se, acesta mulțumi tuturor acelor Kami la care se închinase și care, în cele din urmă, îi ascultaseră rugile.
Miura Anjin coborî la țărm, iar Mori Riku se înclină adânc:
– Stăpâne, mă bucur să te văd sănătos!
– Mori-sama, spune-mi… Cum sunt oamenii mei?
– Morți, aproape toți. Doar câțiva sunt aici cu mine.
– Du-mă la ei!
Porniră spre hatago și, aici, samuraii se arătară în fața conducătorului lor, toți prezentând onorurile față de acesta. Apoi, cel din urmă vorbi:
– Ați luptat curajos, dar m-aș fi așteptat să fiți morți și voi, la fel ca ceilalți. Știam că un samurai mai bine ar muri decât să fugă…
Auzind acele cuvinte, Mori Riku realiză că temerile sale că stăpânul va fi furios se adevereau, însă tăcu, la fel ca oamenii săi.
– M-ați dezonorat!
Abia când Miura Anjin rosti acele vorbe, Mori-sama se văzu nevoit să vorbească:
– Nu mai era nici o cale să luptăm și cineva trebuia să vă dea de veste! Era singura cale pentru a-l scăpa pe tânărul stăpân…
– Dacă nu e mort deja.
Vocea lui William fusese plină de zbucium.
– Aici vin vești de pe insula Toshima și eu am făcut în așa fel încât să aflu tot ce se vorbește, zise Mori. Tânărul stăpân e ținut într-una dintre închisorile castelului. Nu se știe pentru câtă vreme, însă. Cán Láng, conducătorul piraților, a promis că o să-i vină de hac.
– Atunci trebuie să acționăm rapid.
– Mai e ceva, stăpâne!
– Ce anume?
– Au un dragon de mare…
William începu să se plimbe de o parte și de alta a camerei.
– Pentru asta l-am adus cu mine pe Ito Akira, adăugă el și făcu semn spre unul dintre servitori.
Așteptară un sfert de oră și, în cele din urmă, vrăjitorul apăru, sprijinindu-se în toiagul cu cristal, care de data aceasta era potolit. William Adams îi spuse cele aflate de la samurai, iar Akira răspunse:
– Un dragon de mare complică povestea. Nu am luptat niciodată cu unul și dacă el e manevrat de un vrăjitor, atunci puterile mele s-ar putea să fie mai slabe ca ale lui.
– Totuși, te poți gândi la ceva?
Akira cumpăni o vreme.
– Ar fi ceva, spuse el într-un final. Se zice că dragonii de apă pot fi înfrânți doar de Susanoo-no-Mikoto, zeul furtunii. Îl voi chema, dar nu știu dacă va răspunde.
– Trebuie să încerci… Pentru fiul meu.
Disperarea se citea în vocea lui William, iar Akira înțelese că nu exista altă cale.
– Voi încerca și să sperăm că zeul va răspunde.
***
Cán Láng stătea pe tatami cu picioarele încrucișate și bea huangjiu[36] când Hēi Yīn intră în încăpere. Shùshì-ul se așeză la rândul lui, înaintea piratului, turnând apoi din vinul galben într-un castronaș. Cei doi ciocniră și dădură pe gât băutura care le arse gâturile. Apoi Cán Láng vorbi:
– A venit veste de pe Ōshima că Our Victorious Queen a oprit în portul de pe insulă. Mă aștept să avem parte de un atac curând.
– Înțeleg…
– De aceea, e nevoie să îți pui din nou puterile în practică, așa cum ai promis când te-am salvat din Hangzhou.
– Știi prea bine că sunt aici să îți servesc.
– Bun, mai ales că se zice că hatamoto-ul Shōgunului a venit cu o mie de oameni și un vrăjitor.
– Lasă-i să vină! Nimeni nu întrece puterile lui Hēi Yīn.
Dacă altcineva i-ar fi zis asta, Cán Láng nu l-ar fi crezut așa ușor. Dar piratul văzuse ce făcuse shùshì-ul de când i se alăturase. El îl ajutase să facă vai și amar pe insula Toshima. El îl ajutase să scufunde atâtea corăbii. Și tot el îl va ajuta să învingă armata lui Miura Anjin care se afla la câteva ore distanță. Cán Láng era sigur că vor învinge. Un lucru era însă incert. Să îl ucidă pe prizonierul lui acum sau să-l aștepte pe tatăl băiatului? Sigur, a doua variantă îi plăcea mai mult. Nu era ceva mai frumos pe pământul acela decât a lua viața unui om în fața familiei lui.
– Încă ceva, zise Cán Láng. Băiatul acela, ce să facem cu el?
Lui Hēi Yīn i se păru o întrebare ciudată. Piratul nu obișnuia să se sfătuiască cu nimeni în asemenea situații. De aceea, shùshì-ul ezită. Văzând șovăiala vrăjitorului, bărbatul continuă:
– Poate ar trebui să îi iau viața chiar acum…
– Cred că ar fi cel mai bine.
Și atunci Cán Láng știu ce avea de făcut.
***
Joseph Adams zăcuse tot timpul în întuneric. Din când în când, unul dintre pirați mai venea la el cu apă și mâncare și atunci zărea lumina. În acele puține clipe, băiatul reușise să-și confirme că, alături de el, era un tanuki.
Puiul venise de multe ori lângă el, cerșind câte ceva de-ale gurii, iar băiatul se milostivise de el și împărțise tot ce primea cu micul animal. Pentru tânăr, creatura aceea devenise un soi de prieten și singurul lucru care îl ținea ocupat când gândurile negre începeau să-i dea târcoale. Și erau multe. Pornind de la șansele nule de evadare, continuând cu incertitudinea că cineva va veni după el – de altfel, era posibil să fie crezut mort -, și terminând cu acea promisiune că avea să-și găsească sfârșitul acolo.
Uneori vorbea cu animăluțul, dar el nu îi răspundea. Totuși, de multe ori venea la picioarele sale și atunci Joseph îl lua în brațe și-l mângâia, încercând să-l liniștească. Într-una din zile, când băiatul era la rândul lui înfricoșat, parcă tanuki-ul simțise și se transformase în șoricel, iar tânărul își spuse că erau legați unul de altul. Atunci îl boteză Yo. Și își mai zise că dacă avea să scape de acolo, ei doi aveau să fie nedespărțiți pe viață…
11
William Adams și armata sa porniră spre insula Toshima a doua zi. Vremea ținea cu ei, dimineața fiind însorită și liniștită, spre deosebire de tot ceea ce simțea Miura Anjin, care ceruse lui Mori Riku și lui Akira să vină într-o audiență.
Vrăjitorul și samuraiul intrară în cabină, înclinându-se în fața lui Anjin-san, iar acesta le făcu semn să ia loc pe cele două scaune de lângă pupitrul său, ceea ce și făcură. Atunci hatamoto-ul vorbi:
– V-am chemat pentru că am stabilit cu echipajul formația de luptă, dar pentru voi am o misiune specială.
– Despre ce e vorba? întrebă Akira, care întotdeauna era direct.
– Trebuie să-l eliminați pe vrăjitorul piraților și să-l recuperați pe Joseph din castel.
– Asta e o sinucidere, răspunse Mori-sama. Castelul acela e construit în rocă vulcanică. Și cu un vrăjitor care să-l protejeze… va fi o adevărată temniță.
– Eu mă voi ocupa să dărâm zidurile micii fortărețe, în timp ce Akira va avea grijă de vrăjitor.
– Și dacă puterile lui nu sunt suficiente în fața magiei întunecate, stăpâne?
– Vor fi…
– N-aș fi atât de sigur, interveni și Akira. Artele Întunecate pot fi de o mie de ori mai periculoase decât puterile mele.
– Vei avea zeul alături…
– Doar dacă va veni.
– Va veni. Binele stă întotdeauna alături de bine. Și când tu vei înfrânge inamicul, iar eu voi doborî zidurile, atunci Mori va intra în castel pentru a-l recupera pe băiatul meu. Ne-am înțeles?
Cei doi înclinară din cap, cu toate că amândoi se temeau, dar, mai ales, Mori, care văzuse ce puteau face puterile acelui dușman care stăpânea Artele Întunericului. Miura Anjin zicea că va fi floare la ureche să-l scoată pe Joseph din ghearele inamicului. Dar samuraiul era convins că vor reuși doar dacă zeii vor fi cu ei.
***
Ușa magaziei se deschise și un pirat chel cu o burtă ca un butoi intră înăuntru.
– Cán Láng vrea să te vadă! râse el, trăgându-l pe Joseph de braț.
Tânărul se împletici în picioare.
– Ai face bine să stai drept în fața conducătorului nostru. Altfel, vei fi dat hrană la dragon înainte să apuci să vorbești.
Joseph înghiți în sec, privind spre Yo, care tremura, transformat într-un mic șoricel. Era de parcă animăluțul ar fi înțeles frica lui, preluând-o, dar băiatul își zise că la fel de bine putea fi imaginația lui. Apoi piratul îl trase după el.
Străbătură honmaru, cu ale sale alei micuțe, căci curtea nu era nici un sfert din cea a castelului din Osaka și ajunseră în ōhiroma, ai cărei pereți erau pictați cu animale marine, ce încercau să scape dragonului de mare. La fel ca el, care spera să nu își găsească sfârșitul aici.
La celălalt capăt al sălii, Cán Láng, însoțit de vrăjitor, aștepta pe podium, stând pe un tatami, cu picioarele încrucișate. Avea părul strâns la spate, iar ochii îi străluceau de parcă ar fi avut în față o pradă.
Piratul cel gras îl împinse la pământ și el căzu în genunchi în fața lui Cán Láng, care ceru subalternului său să părăsească încăperea. Avea el să îl cheme când va fi nevoie.
După ce omul ieși, Cán Láng vorbi:
– Eu și Hēi Yīn – acela trebuia să fie vrăjitorul, își zise Joseph – ne-am gândit la soarta ta. Mie mi-ar plăcea să te ucid în fața tatălui tău care vine după tine, cum vorbim. Dar shùshì-ul e de părere că trebuie să scăpăm de tine, iar eu am încredere deplină în sfaturile lui.
Joseph, însă, rămăsese cu un licăr de speranță. Tatăl lui era pe drum spre el. Poate Dumnezeu îl va salva… De aceea, nu răspunse nimic, gândindu-se că trebuia să găsească o cale de a rămâne în viață.
– Stăpânul, vorbește corect, adăugă Hēi Yīn. Vei fi dus înapoi în carceră. Iar când soarele va apune, vei fi adus în honmaru unde vei muri prin haritsuke[37].
Băiatul înghiți în sec, știind că avea să fie legat de o cruce și împuns cu sulițe până își va da ultima suflare. Totuși, nu răspunse nimic. Nu avea cum să se pună cu ei.
– Ai ceva de zis înainte de a fi dus înapoi? întrebă Cán Láng.
– Doar că îmi accept soarta…
– Atunci… când crucea va fi gata, vei face cunoștință cu ea, mai adăugă piratul, care făcu semn către gardă.
Piratul îl luă pe Joseph, acesta din urmă știind că destinul lui depindea de Kami, cum ar fi zis japonezii. Dacă karma lui avea să fie moartea, atunci se va supune.
12
Our Victorious Queen pornise la drum la prima oră a dimineții. După calculele lui William Adams, aveau să ajungă pe insula Toshima spre ora maimuței[38], urmând să atace direct. Formația de luptă fusese stabilită, planurile fuseseră făcute, dar Miura Anjin nu putea să rămână la fel de calm ca în fața altor bătălii. De atâtea și atâtea ori, înfruntase pirații wakō care atacau corăbiile europene. Niciodată nu se temuse. Dar acum viața fiului său era la mijloc.
Ceea ce îl făcea să se îngrijoreze erau, mai ales, zvonurile venite de pe insula Toshima. Se zicea că hǎidào tóumù [39] era însetat de sânge. Mai întâlnise căpitani ca el, oameni care ar fi tras pe oricine prin lama lor dacă asta le-ar fi adus mai mulți arginți în cufere. Ce îl speriase era altceva. Veștile despre acel vrăjitor. Se spunea că Hēi Yīn, așa cum îl chema, fugise din calea Tronului de Jad, care ar fi dat orice pentru capul lui, căci el folosise Arta Întunecată pentru a da putere unui mandarin ce complotase împotriva Împăratului. Funcționarul, care conducea administrația din Hangzhou, fusese prins de iscoadele Fiului Cerului înainte de a-și pune planul în mișcare. Dar vrăjitorul scăpase, fiind luat pe corabia sa de hǎidào tóumù și adus în insula Toshima, departe de Marele Ming. În schimb, Hēi Yīn promisese piratului putere nemărginită. De aceea, apăruse acel dragon de mare. De aceea, era nevoie de Akira. Dar putea magul japonez să facă față celui chinez? Numai karma putea să o spună. Karma. Și zeii. Doar că William Adams nu credea în zei și nu avea cui să se roage pentru viața fiului său.
Ieși din cabină și urcă pe puntea de pupă, unde pilotul ținea corabia pe cursul stabilit. Trase aer în piept, privind marea de dinaintea lui. Marea era singura care putea să îi ia neliniștile. Marea avea să stabilească dacă Our Victorious Queen era suficientă pentru a distruge acel cuib de viespi. Mori-sama și japonezii lui n-aveau decât să creadă în Kami. El avea să creadă că marea îi va aduce victoria. Trebuia. Pentru fostul Shōgun care îi ceruse să învingă. Pentru el însuși, care fusese norocos în atâtea bătălii pe apă. Dar mai ales pentru fiul lui care fusese târât într-o poveste ca asta mult prea devreme.
***
Lovituri nemiloase de topor se auzeau dincolo de ușa carcerei. Joseph le asculta neliniștit, iar Yo se plimba agitat dintr-o parte într-alta a încăperii întunecate. Fiecare bătaie a lamei pe lemn era pentru băiat încă o dovadă a faptului că viața lui avea să se încheie curând. Când crucea va fi gata, vor veni după el și…
Aproape că îi venea să plângă. Dar nu putea să fie vulnerabil acum. Tatăl lui n-ar fi acceptat un asemenea comportament. Nu. I-ar fi cerut să moară demn. Căci nu era nimic mai presus de atât. Asta învățase de mic. Dar cumva, Joseph simțea că nu-i pasă de nimic din toate acele învățăminte. Era tânăr. Prea tânăr ca să moară. Nu se putea ca asta să fie karma lui. Trebuia să scape cumva.
Începu să se miște prin cameră, iar Yo îl urmă, mergând pe lângă el și întorcându-se odată cu el. Cercetă cu mâna zidurile închisorii, dar nu găsi nimic care să îl ajute. Cum ar fi putut să-și imagineze că pirații aceia i-ar fi lăsat ceva la îndemână? Era evident că nu avea să scape de acolo.
Se aruncă deznădăjduit pe podeaua rece, iar Yo veni lângă el. Băiatul începu să mângâie animăluțul care se sui în poalele sale, lingându-l pe față.
Nu există speranță pentru oameni ca mine, își zise Joseph. Și dacă va fi să mor, să mor cu numele Shōgunului pe buze.
Deși încerca să se încurajeze, o parte din el încă simțea că era mai bine să plângă. Zăcea în întuneric acum. Și în întuneric avea să se ducă odată ce va sui pe cruce.
13
Toshima începea să se vadă în zare când lumina soarelui încă era suficient de puternică pentru un atac. Corăbiile se așezaseră în formație, Our Victorious Queen conducând grupul spre micul port de pe insulă, unde cele zece vase ale piraților erau pregătite la rândul lor, căci Cán Láng aflase de la iscoadele sale de viitorul asediu și dăduse dispozițiile de apărare. El avea să protejeze castelul, în timp ce secundul lui, Xié Lóng, avea să conducă apărarea pe mare.
De fapt, când Our Victorious Queen se ivi înaintea lor, Xié Lóng se afla îndărătul grupului, conducând corabia chineză, în timp ce alte vase japoneze, chineze și coreene stăteau înainte, gata să primească atacul.
Văzând formația piraților wakō, William Adams dădu noi ordine, iar cele douăzeci de corăbii ale sale schimbară la rândul lor structura de atac, el trecând în spate, căci navele mai mici, europene și japoneze, puteau face față celor japoneze și coreene. Our Victorious Queen avea să se ocupe de ambarcațiunea chineză când timpul o va cere.
Una dintre corăbiile europene conduse atacul, asaltând una dintre galerele japoneze, de pe care pirații wakō trăgeau cu tanegashima spre adversarii înarmați cu muschete și pistoale. Corabia europeană fu întoarsă de pilot, iar tunurile fură scoase prin saborduri. Maestrul de artilerie dădu semnalul, iar tunarii traseră salve pe rând, distrugând fără milă nava piraților.
Atunci flota condusă de William Adams înaintă, la fel ca flota condusă de Xié Lóng. O corabie chineză împreună cu o corabie coreeană încercuiră una dintre micile corăbii europene, care nu avu timp să pregătească tunurile. Maistrul tunar chinez dădu ordin și tunul trase spre japonezii de pe nava europeană, sfărâmând copastia. Schije de lemn zburară în toate direcțiile, găsind carnea oamenilor lui Miura Anjin.
Altă corabie europeană, mai mare și cu două catarge, porni spre cele două corăbii învingătoare în mica confruntare ce tocmai se dăduse. Nava chineză nici nu apucă să realizeze ce o lovise când ghiulele zburară din tunurile europene. Coreenii îi recuperară pe camarazii chinezi, pornind apoi la atac, dar nu apucară să tragă decât o salvă, când ghiulele zburară spre ei. Primul foc rată. Al doilea și el. Iar ei răspunseră cu muschetele. Dar a treia lovitură scufundă corabia.
Rând pe rând, corăbii fură pierdute de ambele tabere. Însă William Adams ceru avansarea în ciuda pierderilor. Aveau să distrugă acele trei vase rămase ale piraților wakō, chiar dacă era ultimul lucru pe care îl făcea. Viața băiatului său era prea importantă.
***
Pași grei se auziră, apropiindu-se, iar piratul grăsun de mai devreme apăru în ușa carcerei.
– Scoală-te! Cán Láng mi-a cerut să fii adus în honmaru.
Joseph înghiți în sec și-l auzi pe Yo înghițind și el, dar nu apucă să își ia la revedere de la micul animal, că piratul îl trase după el, împingându-l pe ușă.
Porniră de la închisoare spre tenshu, la baza căruia Cán Láng și Hēi Yīn așteptau alături de câțiva oameni. Ceilalți erau pe ziduri, pregătiți să facă față unui asediu. Fețele celor doi chinezi trădau o ușoară neliniște, căci se știa ce poate face o corabie ca Our Victorious Queen.
Joseph privi în jur și zări crucea care fusese lăsată la pământ și începu să se teamă de chinurile prin care avea să treacă.
– Vă rog! zise el. Nu sunt decât un copil…
– Un copil care mi-a distrus una dintre cele mai importante corăbii, răspunse Cán Láng.
Joseph se rugă încă o dată de hǎidào tóumù.
– Legați-l de cruce! grohăi Hēi Yīn.
Doi dintre pirații care asistau îl luară pe Joseph pe sus și-l duseră lângă cruce. În tot acest timp el se zbătu, dar în van, căci unul dintre bărbați îi trase un pumn în stomac, iar băiatul simți cum i se taie respirația. În clipa următoare, era la pământ, cei doi inamici legându-l de crucea de lemn, întâi de mâini și, mai apoi, de picioare.
Groaza se citea pe chipul lui Joseph când crucea fu înălțată. Cán Láng se apropie de băiat, având un bǐshǒu[40] cu mâner încrustat cu jad și lamă ascuțită ca o limbă tăioasă.
– Ai vrut să te pui cu noi, dar nimic nu stă în calea mea.
Cán Láng duse pumnalul lângă obrazul lui Joseph, care încercă să se tragă, dar nu avea unde.
– O să încep eu acest festin, râse chinezul.
Și apoi tăie chipul lui Joseph.
– Hǎidào tóumù, doar trei dintre corăbiile noastre mai stau în picioare, se auzi de pe ziduri!
Cán Láng se întoarse, iar Joseph țipă de durere, sângele șiroind pe chipul său.
– Pregătiți apărarea cetății! Nimeni să nu treacă de zidurile noastre! Tu, se adresă el lui Hēi Yīn, cheamă dragonul de mare! E timpul să-i nimicim pe nenorociții ăștia.
Shùshì-ul nu așteptă să i se spună a doua oară, urcând pe zidurile de apărare. Puterea lui avea să se confrunte cu cea a vrăjitorului care venise cu corăbiile lui Adams. Iar el va învinge. Căci nimeni nu se pune cu Artele Întunericului.
14
Douăsprezece corăbii mai avea Adams la dispoziție când îi chemă la el pe Mori Riku și Ito Akira.
– Vrăjitorul e pe ziduri. Va încerca să cheme dragonul de mare. E vremea să ne împărțim misiunea. Eu mă voi ocupa de cele trei corăbii rămase, în timp ce tu, Akira, va trebui să te lupți cu nemernicul care îndrăznește să folosească Artele Întunericului. Mori-sama, tu va trebui să descinzi pe uscat cu cinci sute de oameni și să vei asalta castelul. Odată ce ne ocupăm de corăbiile rămase, eu voi asedia mica fortăreață pentru a ușura accesul samurailor. Ne-am înțeles?
– E cât se poate de clar, răspunse Akira, iar el și Mori-sama plecară pentru a-și ocupa pozițiile.
Apoi William Adams privi spre castelul unde fiul său era captiv. Acolo Hēi Yīn pregătise sulurile, invocând zeii întunecați, așa cum o făcuse mai înainte, și chemându-l pe Longhai. O mișcare nepământeană se simți în apă și corăbiile lui Miura Anjin începură să tremure, una dintre ele fiind înghițită de îmbrățișarea dragonului. Atunci hatamoto-ul făcu un semn vrăjitorului.
Akira se duse spre puntea din față a navei, ridicând mâinile prin aer, iar toiagul său căpătă o culoare roșiatică. Invocă Kami ai luminii, care să îi vină în ajutor, iar cerurile căpătară o nuanță de gri, ca și când o furtună era pe cale să se pornească. Atunci Susanoo-no-Mikoto se arătă.
Era îmbrăcat într-un chimonou negru și ținea în mână Kusanagi-no-Tsurugi, sabia legendară cu care luptase împotriva lui Yamata no Orochi, dragonul cu opt capete. Deși era tânăr, avea părul lung și neîngrijit, o barbă acoperindu-i chipul.
– Cine îndrăznește să mă deranjeze din somnul meu? întrebă el.
– Akira, vrăjitorul. Avem nevoie de ajutorul tău, adăugă Akira, care se balansă de pe o parte pe alta când dragonul de mare trecu pe sub corabie.
Apoi, acesta atacă una dintre galerele japoneze, care fu distrusă într-o clipă.
– Te rog, fii de partea luminii! Ajută-ne să scăpăm de dragonul de apă și să învingem vrăjmașii.
– Ce îmi pasă mie de niște muritori? tună acel Kami.
– Întotdeauna am servit zeilor cu blândețe. Nu lăsa alți oameni nevinovați să moară.
Corabia se mișcă din nou, căci Longhai începuse să se încolăcească în jurul ei.
– Dacă nu ne vei ajuta, vom muri din cauza acestor pirați care îndrăznesc să se joace cu Arta Întunecată.
Abia atunci parcă zeul înțelese că alte puteri erau la mijloc, unele cu care zeii nu erau de acord. El se lansă din ceruri spre Longhai, care, văzând că Susanoo-no-Mikoto se îndrepta spre el, se retrase din jurul corabiei, încercând să scape zeului. Dar zeul era mai rapid ca dragonul și-l încălecă de parcă ar fi fost animalul lui de povară. Atunci Longhai se scufundă, învârtindu-se prin apă, vrând să se elibereze din strânsoare. Însă puterea dragonului de mare era nimica față de cea a zeului, care ridică sabia și o înfipse în spinarea creaturii. Longhai se zvârcoli, iar Susanoo-no-Mikoto repetă mișcarea până când dragonul se scufundă, fără a mai respira.
Zeul ieși la suprafață, iar Akira se înclină înaintea acestuia, înainte ca Susanoo-no-Mikoto să se întoarcă la ceruri. Acum vrăjitorul și samuraiul puteau să ia cu asalt castelul așa cum fusese stabilit.
***
Văzând samuraii care se apropiau, gărzile strigară:
– Doar o corabie a mai rămas în picioare și inamicii sunt pe țărm!
Cán Láng lăsă jos pumnalul cu care mai trasase o rană pe pieptul lui Joseph, întorcându-se către oamenii săi:
– Pregătiți cazanele cu smoală! Nu-i lăsați să urce pe ziduri. Tu, se adresă el unui pirat fără un ochi și cu un dinte de aur, păzește-l sau îți vei pierde și celălalt ochi. Când se voi termina cu lupta asta, o să am grijă să sufere!
Piratul dădu din cap și se plantă lângă cruce, alături de alți câțiva. Apoi Cán Láng urcă la rândul său pe ziduri.
Pe plajă oamenii săi mureau sub katanele samurailor, iar vrăjitorul care venise cu William Adams se asigura că nimeni nu scapă. Hēi Yīn trebuia să se ocupe de mag, iar Cán Láng avea să se asigure că îi va da timpul de care are nevoie.
15
Ultima corabie chineză stătea față în față cu Our Victorious Queen când prima ghiulea fu trasă de pirați la ordinul lui Xié Lóng, zburând pe deasupra capetelor oamenilor lui Miura Anjin și reușind să lovească unul dintre cele patru catarge. William Adams ceru rotirea corabiei și pregătirea tunurilor, iar maestrul de artilerie dădu semnalul. Salvă după salvă fură trase, iar cele mai multe ghiulele atinseră nava chineză. Bucăți din vas săriră în toate direcțiile și cei rămași în viață înotară spre mal, unde luptară cu samuraii ce coborâseră pe uscat. Sabia lovi katana, plumbii zburară din pistoale și muschete, sânge curse de ambele părți, însă samuraii învinseră în mica bătălie de pe plajă, urmând să atace fortăreața.
Miura Anjin strigă spre maistrul tunar să fie atacate zidurile castelului, iar pilotul apropie Our Victorious Queen de uscat pentru o rază mai bună. Hēi Yīn pregăti sulurile, în timp ce pirații aruncară spre samurai primele cazane cu smoală, aceștia din urmă retrăgându-se din calea lichidului fierbinte.
Cán Láng conducea apărarea, căci Xié Lóng, prietenul lui care îi era secund de atâția ani murise pe plajă, dar nu era timp pentru tristețe când inamicul avea un avantaj.
– Grăbește-te! îi ordonă el lui Hēi Yīn și shùshì-ul nu așteptă să i se zică a doua oară, invocând zeii întunericului.
Un vârtej se deschise înaintea samurailor, trăgându-i spre el. Atunci Akira ridică toiagul și aruncă un val de lumină spre vortex, pentru a bloca puterea acestuia. Întuneric contra luminii se luptau pe acea plajă, dar luptătorii lui William Adams continuau să fie trași spre înăuntru.
Vrăjitorul înălță toiagul și formă un bici de lumină cu care lovi în interiorul vârtejului. O explozie se auzi și vortexul dispăru.
– Ce naiba faci?! se auzi Cán Láng întărâtat, dar shùshì-ul nu răspunse, continuându-și invocările în timp ce oamenii mureau în jurul lui din cauza ghiulelelor ce veneau dinspre Our Victorious Queen.
Simțind momentul, samuraii se apropiară de ziduri, de unde pirații rămași în viață continuau să arunce cu smoală. Dar erau prea puțini în fața tăvălugului de luptători, bărbați și femei deopotrivă, care sprijiniseră scările pe ziduri și începuseră escaladarea.
De jos, Akira continua să își înfrunte puterile cu cele ale lui Hēi Yīn. Rafale furioase de întuneric veneau spre el și magul le răspundea cu explozii de lumină. Trebuia ca acei Kami luminoși să îi vină în ajutor, astfel că începu să îi invoce în timp ce shùshì-ul se ruga la zeii lui ce îi permiseseră să practice Artele Întunecate.
Și, deodată, din cer Kami coborâră spre Hēi Yīn, apărat de Yánluó Wáng, diyu și gui, iar lupta dintre zei se încinse pe pământ. Unii loveau cu fulgere, alții loveau cu săbii. Unii atacau de sus, alții veneau de jos. Dar era o bătălie în care doar unii puteau câștiga. Și atunci Akira văzu cum însăși Amaterasu, zeița soarelui și luminii, se coborî spre inamic, lovindu-l cu raze înflăcărate pe Hēi Yīn. Shùshì-ul se trase înapoi, arzând și urlând de durere, dar nimic nu mai putea să-l scape din ghearele ei. Și tot atunci samuraii ajunseră pe parapete.
16
Pirații îi întâmpinară cu dao, jian[41] și katane, căci pe ziduri se aflau laolaltă japonezi, chinezi și coreeni, care loveau în stânga și în dreapta, dar care nu făceau față asaltului organizat al samurailor ce luptau de parcă ar fi ieșit dintr-o legendă.
Mori Riku urcase și el pe parapete și ataca când pe unul când pe altul, dar cumva privirea îi era mereu la același inamic, Cán Láng, care lăsa numai moarte în jurul său. Și, în cele din urmă, armele lor se întâlniră.
Cán Láng pregăti a sa guandao[42], astfel că Mori Riku luă și el o naginată căzută lângă o onna-bushi[43] ce murise cu onoare. Halebardele se întâlniră într-un atac ca un dans. Una lovea de sus, alta de jos. Una se rotea, alta se retrăgea. Una atingea piciorul, cealaltă atingea brațul. Amândoi luptătorii se transformaseră în niște siluete ce luptau cu precizia unuia ce nu știe ce e moartea.
Mori Riku îl forță pe Cán Láng să coboare de pe parapete, iar lupta deveni și mai aprigă, atacurile îmbinându-se cu retragerile. Deși se duela cu piratul, Mori privi în jur și-l văzu pe Joseph pe cruce, păzit de câțiva oameni. Trebuia să învingă, își zise. Trebuia să-l scape pe stăpân. De aceea, atacă cu mai multă furie și din acele lovituri furioase se scrise moartea lui Cán Láng, care obosise, abia ținându-se pe picioare de la rănile provocate. Când căzu, piratul strigă oamenilor săi să scape de băiat, dar în loc să obțină supunerea, pirații începură să se retragă, sperând că aveau să scape cu viață.
Însă Mori nu avea să lase nici un supraviețuitor, căci dăduse cuvântul lui stăpânului. Se apropie de cruce și luptă cu cei șase bărbați care îl flancau pe Joseph. Rând pe rând, aceștia își găsiră moartea, căci Mori Riku ataca de parcă ar fi fost un foc ce consumă totul în calea lui. Când ultimul bărbat căzu, samuraiul alergă la tânărul său comandant, care era leșinat din cauza rănilor pe care Cán Láng i le provocase.
– Aduceți apă! Repede!
Samuraii veniră numaidecât cu apa cerută de conducătorul lor, iar, după ce Mori Riku îl eliberă pe Joseph, acesta turnă apă pe fața băiatului, care se trezi, înecându-se ușor cu lichidul rece.
– Duce-ți-vă la carceră, fu tot ce reuși el să îngaime și doi samurai se îndreptară într-acolo.
Mori Riku îl ridică pe brațe pe tânăr când William Adams intră pe poarta cea mare a castelului. Îl duseră pe Joseph în nema[44], întinzându-l pe tatami.
– Oh, fiule! zise William, văzând rănile pe care le avea băiatul. Va fi nevoie de un kaneshi[45].
Atunci cei doi samurai care merseseră la carceră se întoarseră. Aveau în brațe tanuki-ul care, văzându-și stăpânul, se eliberă din strânsoare și veni lângă Joseph.
– Văd că ți-ai făcut un prieten nou, adăugă Miura Anjin.
– Îl cheamă Yo și de acum vom fi nedespărțiți…
***
Ajunseră în Osaka în prima zi a lunii a șasea din anul al doilea al erei Genna[46] când orașul fusese cuprins de vestea morții lui Tokugawa Ieyasu, cel care adusese pacea în Japonia. Era timpul pentru un nou început, căci rănile băiatului fuseseră lipite de kaneshi. Dar moartea lui Ieyasu lăsa o tristețe peste ei: nu fusese om în întreaga Japonie care să îl aprecieze mai mult pe Miura Anjin.
Cum stăteau în așteptarea vindecătorului, tatăl și fiul priveau din tenshu orașul ce se întindea dincolo de zidurile castelului. Era pentru prima dată când Yo era cu ei, stând cuminte la picioarele băiatului.
– Acum ai devenit un bărbat, spuse William Adams, arătând spre rănile lui lipite.
– Încă nu mă simt ca unul.
– Te vei simți, iar când vremea va veni, îmi vei lua locul.
– Sper să mă ridic la așteptările tale, spuse Joseph, care încă se condamna pentru acțiunile întreprinse în insula Toshima.
– Vei fi!
Tatăl îl atinse pe umăr.
– În plus, ai un prieten care se va asigura de asta.
Cei doi râseră, iar Yo lătră, și astfel se scrise cea dintâi aventură a celor doi.
Sfârșit
#
Despre autoare:
ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).
A publicat un volum de versuri, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumele Orașele viitorului (Editura Pavcon, 2023), Generația O Mie de Semne (Casa de pariuri literare, 2002) și Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).
Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018) sau Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019). Poeme ale sale au fost traduse în limba spaniolă și engleză, fiind publicate în Chile, Spania, Mexic și SUA.
În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.
Ea poate fi citită și pe blogul: https://taramuridenicaieri.ro/.
[1] Pivniță sau groapă subterană pentru depozitare.
[2] Depozite.
[3] Strada mare.
[4] Piața comercială.
[5] Regele Yama sau Regele Judecător al Morților.
[6] Zei și demoni ai iadului.
[7] Spirite și fantome întunecate.
[8] Energie vitală.
[9] William Adams (1564-1620) a fost un marinar și navigator englez care a devenit unul dintre primii samurai occidentali din Japonia.
[10] Tokugawa Ieyasu (1543-1616) a fost un puternic lider militar japonez care a unificat Japonia și a devenit conducătorul acesteia, înființând un guvern care a durat mai mult de 250 de ani.
[11] Sala de audiențe.
[12] Primăveri.
[13] Nivelul superior.
[14] Pilotul din Miura.
[15] Domnul Tokugawa.
[16] Pirații japonezi wako au activat mai ales între secolele XIII-XVI în Marea Chinei de Est și Marea Galbenă. Ei nu erau doar japonezi, în perioadele târzii mulți erau și chinezi sau coreeni. Bazele lor principale erau pe insule apropiate de Japonia și de coasta Chinei.
[17] O chabudai este o masă tradițională japoneză, cu picioare joase, de obicei înălțime de 15-30 cm, folosită pentru a lua masa, a lucra sau a bea ceai stând pe podea.
[18] Domnul pilot.
[19] Hatamoto („gardienii steagului”) au fost vasali direcți, de rang înalt, ai shogunatului Tokugawa în Japonia perioadei Edo (1603-1868).
[20] Medic.
[21] Peninsula Izu este o peninsulă situată pe coasta estică a insulei principale a Japoniei, Honshu. Ea se întinde în Oceanul Pacific, la sud-vest de Tokyo.
[22] Han.
[23] Arginții.
[24] Prostituate sau curtezane.
[25] Kami provine din cultura și religia japoneză tradițională, în special din shintō, și se referă la spiritele divine sau forțele sacre care există în toate lucrurile.
[26] Muschetele.
[27] Dragonul de mare.
[28] Arme de foc.
[29] Sabie cu un singur tăiș, grea, ideală pentru luptă rapidă la punte.
[30] O poartă torii este un simbol iconic al culturii japoneze, întâlnit la intrarea în sanctuarele shintoiste.
[31] Curtea centrală.
[32] Turnul principal al unui castel japonez.
[33] Închisoare.
[34] Magazii solide.
[35] O creatură mitologică foarte populară în folclorul japonez. Arată ca un câine enot și este un maestru al transformării.
[36] Vin galben, obținut din fermentarea orezului, meiului sau grâului.
[37] Crucificare.
[38] Ora 16:00.
[39] Conducătorul piraților.
[40] Pumnal.
[41] Sabie dreaptă cu două tăișuri folosită în artele marțiale chineze. Este considerată „regina armelor” în cultura chineză și simbolizează onoarea și spiritul nobil.
[42] Halebardă.
[43] Femeie luptătoare din clasa samurailor.
[44] Camera de dormit.
[45] Aurar.
[46] 1 iunie 1616.