de Alina Ancuța
Lumina slabă a becului pâlpâia când și când, cufundând încăperea și totul din ea într-un galben bolnăvicios. Pe unul din pereții scorojiți de vreme ticăia un ceas, spărgând liniștea regulat, la fiecare secundă, pentru a nu te lăsa să uiți că timpul se scurge. Pe tavan paletele ventilatorului se învârteau încet, iar micii curenți de aer suflau peste paginile înșirate pe birou. Pagini întregi scrise sau mototolite, zăcând neatinse de ceva vreme, în timp ce autorul lor stătea în aceeași poziție de câteva ore deja, cu ochii ațintiți în laptop, cu privirea pierdută și incapabil să scrie ceva. Credea că scrisul pe foaie l-ar putea ajuta ca gândurile să îi fie mai limpezi, ca acea inspirație de care vorbește toată lumea să vină mai ușor, dar scria și ștergea frenetic rând după rând, împrăștiind frânturi și fărâme de idei peste tot, însă fără a ajunge la ceva concret. Apoi a lasat-o baltă, și-a zis că toată această încercare de a scrie „ca la carte” e degeaba și a deschis laptopul la care scrisese sute de pagini în studenție, făcând rapoarte și eseuri, doar ca să descopere disperarea și deznadejdea de a te uita la o pagină goală.
În anii tinereții sale, căci acum se apropia bine de cincizeci de ani, Victor Cernea își propusese să fie scriitor, căci era un cititor avid și se descurca destul de bine cu literele și cuvintele, iar aprecierile pe care le primea ocazional pentru textele sale nu făceau altceva decât să îi hrănească această dorință, pe care acum o vedea drept trecătoare și adolescentină. Dacă se pricepuse cu adevărat la scris sau nu, n-avea să afle niciodată, căci de îndată ce a ieșit din adolescență și a intrat cu pași nesiguri și mărunți în viața de adult, talentul și pasiunea pe care le avusese au dispărut, lăsând în urma lor un gol pe care nu și-a dat seama cu ce sau cum sa-l umple niciodată. Așa au trecut anii, fără o direcție anume, iar visul lui a murit încet și sigur, dublat de frica de a nu se încadra în standarele pieței literare. Ca o consecință, Victor n-a mai scris, mințindu-se în permanență că suferă de blocajul scriitorului – ceea ce i se părea o porcărie, dacă era sincer cu el însuși – și doar și-a imaginat cum i-ar fi fost viața dacă ar fi urmat drumul pe care și-l alesese în adolescență.
La drept vorbind, nici măcar nu știa ce îi venise, de ce voise să scrie și intrase într-o transă, regretându-și toate alegerile vieții și schițând fragmente de idei, parcă într-o permanentă încercare de a găsi combinația norocoasă, combinația perfectă menită să-i demonstreze lui însuși că poate scrie și că o poate face bine, că nu e un ratat. În timp devenise o chestiune de orgoliu, dar Victor s-ar minți singur dacă nu ar recunoaște că orgoliul lui se frange destul de repede. Desigur, era realist și înțelegea că propriile așteptări se schimbaseră și nu mai coincideau cu cele ale adolescentului care fusese cândva, însă gândul continua să îl sâcâie. Încă îi plăcea să citească, măcar asta nu se pierduse, și urmărea cu interes și un pic de ciudă noile lansări din care el nu avea să facă parte niciodată. În fond, ce fel de scriitor poți fi vreodată dacă nu scrii?
Cu un oftat zgomotos și abținându-se să nu lovească ecranul laptopului, căci și așa din salariul lui modest de profesor nu își permitea unul nou prea curând, închide documentul, lăsăndu-se ușor pe spate în scaun și închizând ochii. Căldura serii de vară apăsa greu în mica garsonieră în care locuia, aerul devenise aproape irespirabil, dar altceva îi tăia lui răsuflarea. Era o luptă pe care o ducea zilnic și despre care nimeni nu știa, căci, la o adică, i se părea și lui destul de penibil sentimentul de incapacitate pe care îl avea de fiecare dată când deschidea un fișier word sau se punea în fața unei hărtii goale, învârtind pixul între degete. Rușinea și frustrarea i se cuibăreau în suflet cu fiecare nou eșec, făcându-l să-și zică că e timpul să se oprească și să nu mai încerce, apoi se trezea din nou asaltat de sentimentul că trebuie să o facă, mai ales după ce avea vreo lectură care să îl marcheze.
Într-o încercare de a-și limpezi mintea și a mai vedea și altceva în afară de pagina goală la care se tot uita de atâta amar de vreme, Victor deschide aplicația Facebook și derulează prin postări, doar ca să vadă ce mai e nou. În general nu era adeptul aplicațiilor de socializare, și nu doar pentru că nu avea prea mulți oameni cu care să socializeze, ci pentru că găsea ceva profund defect și neplăcut în a vedea cum decurge viața altor oameni, de cele mai multe ori fără voia lui, și a se preface că îl interesează, printr-un like sau un comentariu lăsat la timpul lui. El posta rar fotografii sau texte, și aproape mereu acestea erau cu el și elevii pe care îi însoțea la diferite concursuri sau petreceri de sfârșit de an. Și dacă strângea zece aprecieri, ehe, era o postare populară, căci în general numărul aprecierilor se învârtea între patru sau cinci.
Derulând printre amalgamul de postări nesfârșite și, de la un punct încolo neinteresante, dă peste o postare pe care altădată ar fi ignorat-o. Dumitru Chiriac, fost coleg de facultate și, de altfel, o persoană care nu îi trezea nici cel mai mic interes, postează despre cum a luat premiul I la un prestigios festival de poezie, numit după un mare poet român și având multe ediții în spate. Prima data i se paru că nu citise bine, așa că a fost nevoie să recitească și să se convingă că într-adevăr fostul lui coleg câștigase. Cunoștea concursul destul de bine, căci în fiecare an își spunea că va participa și el, dar n-o făcea niciodată pentru că nu îi ieșeau nici măcar două versuri amărâte cu care să se înscrie. Poeți, scriitori, critici literari și pasionați de lectură se adunau în fiecare an pentru acest eveniment, așadar era mare lucru, nu câștiga orișicine, însă părea că anul acesta fix asta se întâmplase. Pe lângă mulțumiri și confirmarea locului I, în postare se mai regăseau și câteva din poemele care îi aduseseră lui Dumitru marele premiu. Citindu-le pe nerăsuflate, Victor doar își confirmase că mediocritatea și prostul gust pe care le avea colegul său în facultate au rămas tot acolo. Versuri fără sens, imagini care nu transmit nimic și mai ales lipsa logicii interne – și scuzati-ma, Dumitru Chiriac nu era și nici nu încerca să fie avangardist în vreun fel – făceau din textele acestea cel mult genul de poeme care se scriu la beție sau pentru a te amuza, în niciun caz nu revoluționau literatura și nu lăsau nimic în urma lor.
Era drept că gelozia mușca ca un șarpe din inima înveninată a lui Victor în momentele astea, însă sentimentul că fusese trădat de niște oameni care nu aveau nici cea mai mica idee cine e el, dar care ar trebui să recunoască talentul real, autentic, îl apăsa mai tare. Nu putea înțelege cum așa ceva poate trece drept artă, drept poezie, iar toată frustrarea pe care o acumulase în sesiunile sale nereușite de scris, împreună cu proaspăta lovitură pe care o primise odată cu postarea lui Chiriac, l-au făcut să recurgă la un gest necugetat, ar zice unii, dar absolut necesar, considera el. Cuvintele care nu puteau fi articulate în forme concrete cu câteva momente în urma, s-au revărsat acum într-un torent încărcat de emoții, ură, deznădejde și critică. Brusc, devenise mai ușor ca niciodată să spună ceea ce gândește și nu mai zăbovea deasupra tasaturii, nefiind în stare să concretizeze multitudinea de idei refulate înăuntrul ființei sale. Apăsând rapid tastă după tastă, Victor își vărsa amarul într-o postare pe care nu o ceruse nimeni, dar pe care el nu se putea abține să n-o facă:
Ce mai înseamnă literatura în ziua de astăzi, atunci când oricine e apt să o scrie? Și ce mai înseamnă poezia, când orice aglomerare de fraze fără sens și profunzime, devine demnă de a purta eticheta de poezie? Observ cu stupoare cum tot mai mulți pseudointelectuali au luat cu asalt domeniul științelor umaniste, fără a avea măcar decența să se întrebe vreo secundă dacă sunt potriviți pentru acest domeniu sau nu. Oriunde mă uit, văd un nou scriitor apărut peste noapte, un nou talent abia descoperit care face furori în lumea literară, dar care nu ar putea scrie două versuri cu rimă nici măcar ajutat. Oftatul unui metrou în stație sau întristarea unui copac doborât de vânt devin vărfuri de expresie lirică, iar publicul, cu o cultură literară precară în majoritatea cazurilor, aplaudă de parcă au descoperit un nou Homer al poeziei contemporane.
Și mă întreb, oare a cui e vina că am ajuns aici? Și apoi suspectez că a celor care nu doar că tolerează astfel de abjecții literare, ci le promovează și le ridică la rang de literatură contemporană. Perioada în care adevărata calitate a textului literar era apreciată e de mult depășită, acum e suficient ca lucrarea ta să ajungă populară și brusc devii un revoluționar care gândește scos din tipare. Și bineînțeles că nu sunt absurd, încă mai există texte de calitate, însă prea puține comparativ cu cele citite și promovate de marile edituri și oameni ,,de cultură”, pentru care unica condiție ca să fii scriitor pare să fie să ai un laptop și o criză de originalitate.
Fără cea mai mică urmă de așteptare că această postare va stărni mai mult decât apogeul celor zece like-uri, a postat-o pe pagina sa și pentru prima data, după multe ore de chin, era mulțumit. Scrisese ceva, nici nu mai conta de ce sau despre ce, căci atunci când se apucase nu intuia că încercarea sa de proză sau poezie se va transforma în vărsarea frustrărilor personale într-un text de pe Facebook îndreptat spre nimeni și spre toată lumea. Se simțise bine și, într-un mod straniu, eliberat de toată povara care îl încărcase în general și în ultimele ore. Poate că nu câștigase vreun concurs prestigios de pozie precum Dumitru Chiriac, dar cel puțin în momentele imediate răbufnirii sale, voia să creadă ca e un scriitor nu neapărat mai bun decât adversarul său, ci autentic. În sfârșit toată frustrarea și indignarea sa legate de nedreptățile comise de cei care ar trebui să știe mai bine, să fie mai selectivi, s-au concretizat în ceva, într-un text pe care acum îl putea citi lumea, chiar dacă acea lume era reprezentată de cele câteva zeci de prieteni care îi apăreau ca activi. A nu se întelege greșit, Victor nu considera că ceea ce făcuse el în postare era vreun tip de artă, ci din contra, era o critică în care se simțeau tonul malițios și dezamăgirea, poate chiar criza unei conștiințe sufocate de gelozie, pe de o parte, și de neputința de a face dreptate, pe de alta. Nu credea în ea și chiar ura ideea de scris terapeutic, însă își dădea seama că textul pe care tocmai îl scrisese era fix asta, o formă de terapie, și iată-l acum, în fața unui ecran, cu un zâmbet pe buze, privind acele rânduri ca pe o formă de izbăvire.
Trecuseră deja câteva minute de când publicase postarea și, așa cum se aștepta, nu stârnise încă mai mult de trei aprecieri. Nici nu avea nevoie. Poate că acesta era un strigăt minuscul într-un colț obscur al internetului, dar era strigătul lui și voia să fie mândru de el. În locul furiei care îl măcinase cu doar câteva momente în urmă, a luat naștere un sentiment de liniște și aproape de împăcare, care nu venea din speranța că cititorii îl vor înțelege și îi vor da dreptate, ci din faptul că putuse spune ceva, fie și sub formă de revoltă, chiar dacă numai pentru el.
Și când credea că nimic nu poate detrona bucuria de a fi trecut, după atâta timp, de acel blocaj al scriitorului care fie era real, fie doar o scuză pentru a nu face fix lucrul pe care îl făcuse acum, observă o notificare care îl anunță că cineva i-a lăsat un comentariu la postare. Verificând, vede că cel care e în asentiment cu el e nimeni altul decât Dumitru Chiriac, care spune următorul lucru: ,,Sunt perfect de acord. În ziua de azi toți se cred scriitori, mai ales cei lipsiți de talent.” În momentul acela tot ce a putut face a fost să izbucnească într-un râs sonor, amuzându-se copios și fără să mai simtă ură pentru rivalul său.