o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
De Officiis („Despre îndatoriri”) este un text scris de Marcus Tullius Cicero (106–43 î.Hr.) în anul 44 î.Hr., în ultimele luni de viață, și conceput sub forma unei scrisori adresate fiului său, Marcus, la acea vreme student la Atena. Inspirat de ideile stoicilor, Cicero împarte lucrarea în trei cărți, prima în care examinează ceea ce este onorabil în sine, adevărul, justiția, curajul și decența, ca fundamente ale datoriei morale, în a doua abordează ideea de utilitate, de avantaj personal, vorbind despre ascensiunea politică și etica bogăției și a influenței, iar în a treia tratează conflictele aparente dintre onoare și interes, ajungând la concluzia că un lucru imoral nu poate fi cu adevărat util.
Cicero respinge ideea aristoteliană a sclaviei naturale. El vede sclavii ca pe niște lucrători care trebuie plătiți și respectați pentru munca lor, fiindcă dreptatea și legea trebuie să se aplice în egală măsură și celor mari, și celor mici. Înșelăciunea nu înseamnă viclenie; sclavii sunt vânduți, cumpărați și moșteniți, iar negustorii trebuie să dea informații despre istoricul acestora: dacă sunt fugari, dacă suferă de boli sau dacă au comis furturi, așa cum un cumpărător modern ar vrea să știe dacă mașina pe care vrea s-o achiziționeze a fost implicată într-un accident, a avut mai mulți proprietari sau a fost furată. Edictele magistraților (aediles curules), în secțiunea care conține prevederi despre cumpărarea sclavilor, menționează obligativitatea înregistrării în scris a oricărei boli sau oricărui defect pe care îl are un sclav și, de asemenea, dacă este fugar sau dacă a fost condamnat pentru vreo infracțiune.[1]
Există, de altfel, o adevărată „știință” a vânzării și cumpărării oamenilor, iar cei care trăiesc într-o societate în care sclavia există învață repede care este valoarea robilor. Ca oameni moderni, ne este uneori greu să înțelegem acest lucru, mai ales dacă nu este vorba despre însușiri care să țină de educație, cum este cazul sclavilor care deveneau administratori, secretari, tutori etc. Iată însă că un sclav bun, muncitor, puternic și docil va avea valoarea lui și va fi mai scump decât unul care are vicii sau este leneș, sau există riscul să fugă, așa cum scrie și Pliniu cel Tânăr în una dintre epistolele lui:
„Din păcate, bogăția acestui pămînt este diminuată din pricina cultivatorilor nevoiași. Căci fostul proprietar a tot vîndut uneltele zălogite și, reducînd pentru un timp datoriile vechi ale fermierilor, i-a lipsit, în schimb, de mijloace de lucru pentru viitor și, prin acest neajuns, datoriile vechi au crescut din nou. Așa că trebuie să le procur sclavi, cu atât mai scumpi, cu cât vreau să fie sclavi mai buni, căci nici eu nu am nicăieri sclavi în lanțuri, iar pe aici nimeni nu are.”[2]
Un bucătar bun era mai scump decât un vechil, pentru că știința lui în pregătirea bucatelor crește și prestigiul stăpînului, care nu riscă să fie considerat „zgîrcit și necioplit, fiindcă nu mă pricep să rânduiesc cu iscusință un ospăț, fiindcă nu țin un histrion și fiindcă n-am niciun bucătar dintr-aceia care costă mai scump decît un vechil.”[3]
Cicero trăiește însă într-o lume în care sclavia este de la sine înțeleasă, iar buna lui credință se limitează la a le asigura condiții care să fie morale, nu la a le reda neapărat și libertatea. Totuși, intră și în tot felul de exerciții, cum este cel al filosofului stoic Hecaton of Rhodes (sec. II î.Hr.) despre îndatoriri, punând întrebarea: este faptă de om cinstit aceea de a nu hrăni sclavii în timp de mare lipsă de alimente? Hecaton discută ambele teze, dar consideră că utilitatea va avea câștig de cauză în fața umanității. „De asemenea, Hecaton întreabă: dacă trebuie să arunci în mare încărcătura unei corăbii, oare arunci un cal de preț sau un sclav care te costă foarte puțin? Aici, în una dintre soluții, primează interesul material, iar în cealaltă, umanitatea.”[4] Este clar că nu există nicio pedeapsă din partea legii în cazul în care sclavii mor de foame sau sunt aruncați peste bord, dar Cicero nu discută aici despre lege, care dădea oricum putere stăpânului asupra sclavului, ci despre un lucru nedrept, care, chiar dacă pare util pe moment, nu va fi niciodată astfel:
„Știm că Socrate acuza grav pe cei care, pentru prima dată, au despărțit prin cuvinte două domenii în realitate inseparabile. Stoicii erau de aceeași părere cu el. Astfel, ei socoteau că ceea ce este moral este și util și că nu este util ceea ce nu este moral.” [5]
Totuși, în Paradoxa Stoicorum, dedicată lui Brutus, paradoxul al treilea este că „toate faptele rele sunt egale și toate faptele bune sunt egale.”[6] Ideea este că faptele morale nu se ierarhizează după magnitudine sau rezultat, ci toate faptele virtuase au aceeași valoare morală în raport cu virtutea lor, iar toate faptele imorale sunt, moral vorbind, echivalente în gravitate. Totuși, aducând în discuție exemplul a două crime, una față de un sclav, și cealaltă față de propriul părinte, cea față de rob, dacă este nedreaptă, constituie o singură încălcare a moralei, pe când cealaltă va fi mult mai gravă, pentru că este îndreptată împotriva unui om față de care te leagă datoria de a-i mulțumi pentru faptul că te-a crescut, educat, ți-a oferit un loc în cadrul familiei și patriei. Cicero continuă însă cu argumentele, susținând că atunci când judecăm moral o acțiune, trebuie să ne uităm nu la faptă în sine, ci la intenția și motivele din spatele ei și că, în unele situații, chiar și uciderea părintelui poate să nu fie, din punct de vedere moral, de fapt, o crimă (de exemplu, când părintele este condamnat la sclavie și familia își preferă moartea pentru a-și păstra libertatea). Aici apare o idee interesantă, aceea a sclaviei nu numai ca moarte socială, ci ca moarte în general, ca dispariție a individului din mediul și din lumea în care a trăit.
De altfel, stoicii identificau binele cu frumusețea morală și, în același fel, răul cu lipsa de moralitate. Cicero leagă utilitatea, de altfel necesară, de onoare, frumusețe morală și cinste, deci sclavia, nedreptatea socială, înșelătoria și minciuna nu se potrivesc acestor idealuri. Libertatea este însă mentală, nu corporală, de vreme ce stoicii nu erau interesați de lucruri materiale, iar stoicii romani considerau trupul și mintea două lucruri fără altă legătură între ele decât cea evidentă, interesul lor fiind îndreptat mai degrabă către etică.
Tot în Paradoxa Stoicorum, scrisă cu câțiva ani înaintea lui De Officiis, Cicero declară că „Toți înțelepții sunt liberi, iar toți cei neînțelepți sunt sclavi.”[7] Nu este desigur vorba de o sclavie de facto, a unei persoane particulare, ci despre una morală, de robi ai simțurilor, fiindcă altfel, Cicero susține ideea că un înțelept trebuie să își facă datoria după poziția pe care o are în societate și după puteri, adică un om poate avea virtute dacă nu pune bază pe lucrurile materiale („virtutea este suficientă pentru fericire” din paradoxul al doilea), însă va avea și mai multă dacă își face datoria față de ceilalți.
Pentru romani, societatea era profund ierarhică, fiecare individ fiind definit prin relațiile sale de dependență (familie, patronaj, cetate), iar ce le datora celorlalți în cadrul acestor relații purta numele de officium. De exemplu, un fiu datora officium față de tatăl său (respect, ascultare), un client față de patron (loialitate, sprijin politic), iar un magistrat față de cetate (administrare corectă). Conceptul este strâns legat de ideea de ordine socială (mos maiorum), adică tradiție strămoșească, iar a-și îndeplini officia însemna ca fiecare să mențină stabilitatea societății și să respecte normele nescrise ale comunității. Totuși, deși perfecțiunea morală este idealul (virtus), oamenii obișnuiți nu puteau întotdeauna să o atingă, dar fiecare putea și trebuia să îndeplinească officia, adică datorii și obligații rezonabile, conforme cu rațiunea și cu binele comun. Cicero spune că oamenii trebuie să facă ceea ce este „justum et honestum” în limitele capacităților lor și să acționeze cu prudență și simț civic (De Officiis, I, 33-34). Ideea reflectă adaptarea stoicismului grec (în special a lui Panaetius) la contextul roman, în sensul că virtutea absolută există doar la nivel ideatic, însă practicarea obligațiilor morale concrete este accesibilă tuturor oamenilor.
Sclavii talentați sunt căutați și au șansă la o viață mai bună, după cum rezultă tot din scrisorile lui Cicero, care se îndoiește că în Britania s-ar putea găsi sclavi cultivați, „cu talente literare sau muzicale”[8], oferindu-ne astfel un criteriu după care erau evaluați sclavii în societatea romană. Cicero, care se pare că era un stăpân bun după standardele vremii, își recompensează sclavii credincioși eliberându-i după ce și-au dovedit vrednicia, iar în scrisorile către Titus Pomponius Atticus (cca 110-32 î.Hr.), unul dintre prietenii lui, apar semne că ținea la robii pe care îi avea și că se interesa de bunăstarea lor:
„Nu cred că mai am alte vești pentru tine: și îmi pare rău să spun că am fost destul de tulburat în timp ce scriam. Lectorul meu, Sositheus, un om încântător, a murit; și sunt mai afectat de asta decât ar presupune cineva că aș fi la moartea unui sclav.” (Att.I.12)
De asemenea, se arată îngrijorat de boala unui alt sclav al său, Tiro, care rămăsese la Issus ca să se îngrijească. Cicero primește o scrisoare în care află că Tiro (Tullius Tiro) s-a întremat, lucru care îl bucură și pe care îl menționează și lui Atticus, care îl cunoaște pe tânăr (Att.VI.7-8). De acest Tiro îl leagă o afecțiune reală, pentru că îl eliberează devreme și îl face omul lui de încredere, cel care nu numai că acționează în interesul lui, ci îl ajută și să își pregătească discursurile. După moartea stăpânului său, Tiro se îngrijește de manuscrisele acestuia și îi scrie biografia.
Deci, pentru Cicero, adevărata libertate nu depinde de statutul juridic, ci de stăpânirea de sine și de respectarea datoriei morale. Totuși, între acest ideal filosofic și realitatea sclaviei romane rămâne o distanță pe care nici el nu încearcă să o depășească, însă tocmai această tensiune oferă textelor sale profunzime și face ca reflecțiile sale despre sclavie, virtute și responsabilitate să rămână relevante și astăzi.
#
Note
[1] Gellius, A. (1927) Attic Nights. Translated by J.C. Rolfe. London: William Heinemann, cartea IV. II. 1–9.
[2] Plinius cel Tânăr, Opere complete, Editura Univers, 1977, III, 19, p. 115–116.
[3] Sallustius Crispus, G. (1962) Războiul cu Iugurtha. În: Proza istorică latină. București: Editura pentru Literatură Universală, p. 105 (cap. 85).
[4] Cicero, M.T., 1957. Despre îndatoriri [De Officiis]. București: Editura Științifică. Cartea III, capitolul XXIII
[5] Cicero, De Officiis, Cartea III, III.
[6] Cicero (1895) ‘Paradoxa Stoicorum: Paradox III’, în Cicero’s Three Books of Offices, or Moral Duties. Trad. C.R. Edmonds. New York: Harper & Brothers,
[7] Cicero (1895) ‘Paradoxa Stoicorum: Paradox V’, în Cicero’s Three Books of Offices, or Moral Duties. Trad. C.R. Edmonds. New York: Harper & Brothers,
[8] Cicero, M. T. (1919) Letters to Atticus, vol. I. London: William Heinemann (Loeb Classical Library), IV. 17